Omul a uitat ca trebuie sa moara

Nimeni nu cunoaște regulile lumii în care trăim, drept urmare de ce ar fi ciudat dacă peste noapte s-ar întoarce totul cu fundul în sus? Omul a uitat că moartea este singurul adevăr pe care îl cunoaște și face tot posibilul să distrugă totul în jurul său, trăind cu convingerea că este stăpânul incontestabil al lumii. Cartea este despre neputință, despre mândria exagerată a unei creaturi care nu își găsește locul într-un Univers mult prea complex, cu taine pe care nu are voie să le știe. Omul se găsește față în față cu o nouă realitate impusă, despre care nu cunoaște nimic, dar pe care trebuie să o accepte ca atare.  Dreptatea vine pe nepusă masă, cu o forță în fața căreia umanitatea nu poate sta. Vânătorul devine vânat și i se ia orice șansă de luptă. Răzbunarea este cruntă și nu datorează nici un soi de explicații nimănui. Totuși, Universul decide să nu se comporte cu toată lumea la fel. Să fie oare un test a cărui notă finală ar putea fi sfârșitul omenirii? Va putea omul să accepte că nu îi va răspunde nimeni la întrebări? Cine este maestrul păpușar care ia toate hotărârile și ce se va face omul dacă nu primește informații, așa cum s-a obișnuit în ultimul timp? Poate că fiecare dintre noi va înțelege că trebuie să facă o schimbare în lumea sa interioară, pentru ca impactul să se vadă mai apoi în marele Univers, înainte să fie prea târziu. Sau poate că cineva s-a săturat să aștepte. Fragment din cartea "Omul a uitat că trebuie să moară" de Ioana Trif: "Cândva voiam ca lumea să înțeleagă că războiul, politica și religia fuseseră create de zei, pentru zei. Doar ei puteau să le practice, pentru că ei erau nemuritori. Omul trebuia doar să alerge pe câmpii, să râdă și să fie fericit. Era darul pe care îl primise de la creatorul său, fericirea. Aveam voie să stăm cu toții, pe pământul nostru, și să fim fericiți, să trăim frumos, să vorbim, să fim fericiți. Ni se dăduse un mare dar, moartea. Sub domnia ei, omul avea să creeze ceea ce zeii nu puteau. Arta, medicina, știința, pacea și resemnarea. Primisem marele dar al copilăriei. Primisem posibilitatea de a trăi fiecare clipă cu intensitate nemaipomenită, pentru că nu o puteam lua de la capăt. Se spunea că zeii sunt geloși pe om, pentru că moartea care îl pândește îl face să simtă lumea din jurul său, așa cum ei nu ar fi fost capabili niciodată. Până și dragostea era altfel pentru om, tindea spre mai multe lumi. Dar omul nu voia așa ceva. I se părea mult prea puțin. Voia și el la masa zeilor. Și cum nemulțumitului i se ia întotdeauna darul, începusem să aștept sfârșitul, ba chiar uneori să mi-l doresc. Omul nu avea timp de așa ceva, pentru că pe el îl pândea moartea la fiecare colț, iar el trebuia să dea socoteală. Nu avea timp de pierdut cu astfel de lucruri pe care nu era capabil să le înțeleagă. Nu existau pe pământ adevăruri absolute, deci certurile pe aceste teme erau redundante. Dar ne încăpățânăm să ne jucăm de-a zeii și costurile erau inimaginabile. Pe mine mă durea umanitatea decăzută. Mă durea tot mai tare. Simțeam tot mai mult nevoia de a mă retrage. O casă singuratică, în plină natură, cu flori și animale era tot ce-mi doream. Căutăm tot mai puțin companie umană. Utilizăm tehnologia ca oricare om modern, însă de ceva timp începusem să-i văd colții de argint. Nu era făcută pentru toată lumea, așa cum o utilizăm noi. Ar fi putut fi o bijuterie pentru specia umană, dar în schimb, ajunsese adversarul numărul doi, imediat după timp. Informația stătea la un click distanță, iar eu eram înnebunită după asta. Locuri, lucruri, bijuterii, tablouri, oameni, istorie, cărți, minunății, puteam să mă afund cu orele. Dar sabia avea două tăișuri. Tot la un click distanță erau și atrocitățile, răul, cruzimea, prostia, indiferenta tot ce era mai rău pe lume."