Cartea Omul care vedea dincolo de chipuri PDF

Augustin, un tânăr jurnalist stagiar care trăiește la limita subzistenței, supraviețuiește unui atentat terorist din Charleroi. Pentru poliție, el devine un martor prețios. Când îi pun întrebări, oamenii legii nu bănuiesc însă că timidul Augustin are un dar care îi permite să vadă dincolo de limitele percepției și deducției dintr-o anchetă. Ajutat de vocile unor prezente inefabile, protagonistul pornește pe un drum la capătul căruia va reuși să afle răspunsuri la marile întrebări neliniștitoare și să devină un adevărat erou. În Noaptea de foc, Eric-Emmanuel Schmitt și-a relatat experiența spirituală din tinerețe, revelația primită în deșert. Acela a fost momentul în care a început să creadă. Dar în ce, sau în cine crede el? Noul său roman, Omul care vedea dincolo de chipuri, îndrăzneț și ingenios, încearcă să ofere un răspuns prin mijlocirea unei intrigi inspirate din actualitate. - Le Figaro Traducere și note de Liliana Donose Samuelsson Fragment din cartea " Omul care vedea dincolo de chipuri" de Eric-Emmanuel Schmitt: "Înainte de a ajunge în vestibul, trec pe lângă biroul șefului, care a uitat să închidă ușa. Încetinesc pasul: cu ce se ocupă el când nu strigă la noi?  Sprijinit de birou, domnul Philibert Pegard trage dintr-o havană și privește intens strada încadrată de perdele din catifea de culoare închisă. Crede că-i singur pe lume. În loc să-și bruftuluiască angajații, meditează. Fumul urcă lin din trabucul maroniu cu inelul de scrum alb în vârf; nu activează combustia, nu duce trabucul la gură, îl lăsă să se consume de la sine, încercând să-l păstreze intact cât mai mult posibil.  Fără să vreau, mă opresc în fața acestui tablou neobișnuit. Privesc mai cu atenție și-mi dau seama că el nu spre fereastră se uită, ci spre o fetiță a cărei siluetă se profilează în penumbră, o fetiță de șapte ani, cu codițe și rochie ecosez. El îi zâmbește, ea îi răspunde, cochetând din priviri.  Cine să fie? Copiii n-au voie în redacție...  Fetița mă descoperă și-mi face, veselă, un semn.  Eu răspund spontan:  — Bună.  Fetița își duce ambele mâini la gură, consternată, de parcă aș fi comis o imensă prostie, după care se pitește în spatele lui Pegard, care pivotează în direcția mea.  — Ce te-a apucat? De ce-mi spui „bună"?  — Ah, nu dumneavoastră, fetiței.  Arăt cu degetul fetiță din spatele lui, deși acum n-o mai văd.  — Care fetița?  — Fetița așezată lângă dumneavoastră, care s-a ascuns.  Unde-o fi? Degeaba mă aplec ba în dreapta, ba în stânga, fac și un pas în încăpere, ca să-i dibui ascunzișul, dar s-a topit. Incredibil! Nu dau de ea. Deodată, mă pun în patru labe, cercetez locul din spatele mesei, de sub fotoliu, dau la o parte perdelele. — Augustin, nu ți-e bine?  Imposibil de știut unde și cum s-a evaporat.  — Era o fetiță aici! O fetiță de șapte ani, cu două codițe blonde și rochie ecosez!"