Omul de creta

Dacă vă plac cărțile mele, o să vă placă și asta. - Stephen King Nu răscoli amintirile copilăriei dacă știi că ascund secrete întunecate... În 1986, Eddie și prietenii lui își petrec zilele mergând cu bicicleta printr-un orășel englez mereu adormit, în căutare de aventuri. Omuleții de cretă pe care-i desenează peste tot sunt codul lor secret. Dar atunci când unul dintre aceste desene îi conduce la un cadavru dezmembrat povestea se schimbă definitiv. În 2016, Eddie crede că a lăsat totul în urmă. Dar apoi el și prietenii lui primesc un mesaj misterios și trecutul se întoarce la viață mai periculos ca niciodată. Cu adevărat hipnotic, Omul de cretă este un roman ca un coșmar, unul care îți accelerează pulsul și îți îngheață sângele în vine. - A.J. Finn O carte care vă va aminti de IT: povestea la persoana întâi, alternarea dintre trecut și prezent și capitolele care se termină în suspans. Un roman care surprinde inteligent atmosfera insulară și ușor sinistră a unui orășel de provincie. Copiii din anii ’80 vor fi cuprinși de nostalgie. - Kirkus Reviews Fragment din cartea "Omul de cretă", de C.J. Tudor "Pădurea marginea orașul Anderbury, acolo unde suburbia se termină și începeau terenurile și câmpiile. Deși nu avea să mai dureze mult. Orașul se dezvoltă deja în această direcție. O mare porțiune de pământ fusese deja rasă până la pietriș și pământ. Din pământ au apărut cărămizi, ciment și schele. Pe un anunț scria "Complexul Salmon" cu litere mari și vesele. "Construim case și câștigam inimi de 30 de ani." Zona era înconjurată de un gard din sârmă. În spate se vedeau siluetele uriașe ale mașinăriilor care arătau ca niște dinozauri robotizați, dar nemișcați pentru moment. Oameni zdraveni cu veste portocalii și blugi erau pe acolo, fumând și bând din câni. De la un radio se auzea tare Shakin' Stevens. Erau mai multe anunțuri pe gard. INTRARE INTERZISĂ. PERICOL. Am mers cu bicicleta în jurul terenului, apoi pe o cărare îngustă ce se întindea de-a lungul mai multor loturi agricole. În cele din urmă, am ajuns la un gard mic din lemn, cu un pârleaz. Am sărit de pe bicicletă și am trecut-o peste gard, apoi am intrat în îmbrățișarea răcoroasă a pădurii. Nu era o pădure uriașă, ci deasă și întunecată. Se formase într-o vale, se strângea și apoi se lărgea, copacii rămânând în urmă, lăsând loc tufișurilor joase și pietrelor albe, calcaroase. Ba mergeam pe bicicletă, ba o căram în spinare pe măsură ce intram în pădure. Auzeam șipotul unui pârâiaș. Razele soarelui se strecurau printre coroanele copacilor. Un pic mai în față am auzit șoapte. Am văzut ceva albastru și verde. O spiță argintie. Gav Grasu, Metal Mickey și Hoppo erau ghemuiți într-un luminiș, protejați de frunziș și tufișuri. Deja construiseră cam jumătate dintr-un bârlog impresionant, din crengi împletite și legate în jurul unei prelungiri formate de o cracă ruptă. - Uite! a exclamat Gav. E Eddie Munster și tac-su bate ca la fasole. Așa ne distra Gav Grasu săptămâna asta. Făcea tot felul de comparații. Hoppo a ridicat privirea și mi-a făcut cu mâna. Metal Mickey nu s-a deranjat. M-am strecurat printre tufe și mi-am pus bicicleta lângă ale lor, fiind conștient că a mea era cea mai veche și mai ruginită."