Omul din Nazaret

Istoria lui Isus e una dintre acele narațiuni universale a căror fascinație crește odată cu trecerea timpului. Prin Omul din Nazaret, Anthony Burgess se alătură grupului select de artiști care au îmbogățit colecția de reprezentări ale personajului biblic. Cu harul lui de povestitor, cu stilul lui de o mare îndrăzneală și un rafinament rar, a dat o operă literară emoționantă și copleșitoare. Apărut în 1979, la nici trei ani după scenariul pe care Burgess l-a scris pentru miniserialul de televiziune Isus din Nazaret, în regia lui Franco Zeffirelli, romanul reconstituie parcursul lui Isus într-un dialog permanent cu Scripturile — recunoaștem personajele, precum și o mare parte din întâmplări, dar intervin și elemente noi, explicații ce par să submineze narațiunea canonică. Cum sugerează chiar titlul, accentul cade pe omul din Nazaret, pe dimensiunea umană a lui Isus, pentru care divinul pare nu arareori o povară. Aceasta preaomenească esența constituie aspectul cel mai convingător al romanului. Pe coperta: Carl Bloch, Patimile lui Isus (detaliu) Traducere și note de Dana Crăciun Fragment din volumul "Omul din Nazaret" de Anthony Burgess:     „Se spune că Isus a ajuns înapoi la Nazaret în dimineața unei zile de Sabat și că nu s-a dus acasă, ca să se odihnească și să mănânce, ci s-a dus direct la sinagoga. Un fiu nefiresc, i-a spus Iotăm Măriei, nefiresc. Iar Maria a dat din cap. Iotăm avea mai multă dreptate decât își imagina.     Intră în sinagogă și se așeză, subțire, cu ochi mari, înstrăinat printre ceilalți credincioși, care-l priveau cu teamă și cu un soi de ostilitate. Aflaseră cu toții despre cele patruzeci de zile în pustiu și nu le plăcea. Rabinul însă, deși se temea din motive pe care nu și le putea explica, simți că-i de datoria lui să-i spună:     — Vrei să citești din scripturi?     Isus se ridică, se duse, slab cum era, la pupitrul rudimentar și se întoarse cu fața la ei, la toți. Vlăguit și cu ochi mari, dar foarte înalt încă și musculos. Nu mai avea carne pe oase, dar numai carnea îi lipsea. Văzu două fete printre credincioși, doi tineri, foarte atenți, care nu păreau dușmănoși. Nu mai văzuse chipurile acelea până atunci, se gândi. Desfăcu sulul, se uită fără frică la răceală, teama și ostilitatea semenilor săi, apoi vorbi:     — Cartea profetului Isaia, în care stă scris: „Duhul Domnului este peste mine, căci m-a uns să propovăduiesc evanghelia săracilor. M-a trimis să-i tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor de război slobozirea, să aduc orbilor vederea, să-i ridic pe cei apăsați. Să vestesc venirea împărăției Domnului Dumnezeu". Răsuci sulul, apoi spuse cu grijă:      — Azi s-au împlinit cele scrise. Ce tocmai ați auzit.     Se lăsă tăcerea, apoi se înălțară murmure. Isus se întoarse la locul lui. Un bătrân se ridică și strigă:     — E fiul lui Iosif, tâmplarul. Cum adică s-a împlinit scriptura? Cine ești tu ca să vorbești de adus orbilor vederea?     Astfel încurajate, se mai auziră și alte voci: așa este, un tâmplar face acum legea, și așa mai departe. Cine se crede? Ce drept are el să vorbească de propovăduit evanghelia înaintea săracilor? Și multe altele de același fel. Isus iar se ridică și zise cu voce tare, zărind spume la gura unui bărbat care se ocupă și de cămătărie:     — Să vă spun un adevăr de demult. Nimeni nu-i profet în țara lui. Și să vă mai spun ceva ce stă scris în scripturi. Pe vremea profetului Elisei, mulți leproși erau în Israel. Și nici unul n-a fost tămăduit, nici un fiu, nici o fiică a lui Israel. Singurul care s-a lecuit de lepra a fost Naăman, și Naăman nu era din Israel, ci din Siria.     Furia creștea. Rabinul, bătrânul Gomer, se apropie tulburat de Isus și îi zise:     — Nu mai scoate o vorbă. Asta e casa Domnului. Nu se cuvine să se transforme într-un loc de zarvă și ceartă. Pleacă.     Isus dădu din cap, își ridică privirea către galeria unde stăteau femeile și o văzu pe mama lui acolo. Dădu din nou din cap, mai încet de data asta, dar nu schiță nici un alt semn de recunoaștere, sau regret, sau afecțiune. Ieși cu pași hotărâți din sinagoga, însoțit de vorbe grele, cuim ar fi: rușinos, blasfemie, băiatul tâmplarului se crede profet, cine-și închipuie că este, pentru numele lui Dumnezeu, și așa mai departe. Afară, în soare, se opri la trei metri de ușa sinagogii, se uită în urmă și aștepta. Cei doi tineri pe care-i zărise înăuntru, străinii atenți, ieșiră și ei și se apropiară de el. Unul era bine făcut, oacheș și șchiopătă puțin. Celălalt era mai firav. Cel bine făcut zise:     — Ni s-a spus să ne înfățișăm înaintea ta. Eu sunt Andrei, pescar de meserie, dar de-acum te urmez pe tine, dacă mă primești. El este Filip.     — Eu am – sau am avut – o îndeletnicire mai puțin folositoare, zise Filip. Trebuie să-mi dai una nouă.”