• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Omul revoltat urmărește ideea revoltei umane în fața absurdului existenței în trei dintre ipostazele sale esențiale: metafizică, istorică și artistică. De o vastă erudiție, eseul lui Camus este o lectură personală a marilor etape parcurse de spiritul de revoltă de-a lungul a două secole, de la Revoluția franceză din 1789 la Revoluția rusă din 1917. Camus examinează și comentează ideile despre revolta formulate în opera unor mari gânditori revoltați, de la Sade la Nietzsche, trecând prin Saint-Just și Marx, dar și a unor mari scriitori răzvrătiți precum Lautreamont, Baudelaire sau Rimbaud. Concluziile insolite la care Camus ajunge în urma amplului său studiu asupra revoltei au iscat numeroase controverse după apariția cărții. Din acest motiv, autorul a simțit nevoia să explice limpede și tranșant cum a luat naștere demersul său și care sunt scopurile lui într-un text intitulat "Apărarea Omului revoltat" (1952) ce însoțește această ediție a eseului lui Camus. În orice revoltă se descoperă exigența metafizică a unității, imposibilitatea de a o stăpîni și fabricarea unui univers înlocuitor. Revolta, din acest punct de vedere, este făcătoare de univers. Acest lucru definește și artă. Exigența revoltei, la drept vorbind, este în parte o exigență estetică. Toate gândirile revoltate, după cum am văzut, se remarcă printr-o retorică sau un univers închis. Retorica meterezelor la Lucrețiu, a mănăstirilor și castelelor ferecate ale lui Sade, insula sau stînca romantică, culmile singuratice ale lui Nietzsche, oceanul primordial al lui Lautreamont, parapetele lui Rimbaud, castelele terifiante ce renasc, bătute de o furtună de flori, la suprarealiști, închisoarea, națiunea izolată, lagărul de concentrare, imperiul sclavilor liberi ilustrează în felul lor aceeași nevoie de coerență și de unitate. Asupra acestor lumi închise, omul poate în sfârșit să domnească și să cunoască. - Albert Camus
