Omul vag, poeme scrise initial in 2001, apoi revizuite si imbogatite cu altele noi in 2018, mi se pare sectiunea cea mai implinita a cartii de debut a lui Andrei Velea, Gimnastul fara plamani (editura Centrului Cultural Dunarea de Jos, Galati, 2010). Abordarea severa a imaginii omului vag, o notiune ce pare a fi desprinsa din Robert Musil - Omul fara insusiri - reprezinta o noutate, la nivel de idee poetica, in arealul liricii noi de la noi, si mai putin la nivelul realizarii poetice, ca text. Portretele realizate de poet sunt elocvente: usorul narcisism al acestui tip de om, iscat cumva din trunchiul "omului nou", se poate depista usor in poemele din carte. Plecand, poate, de la teoria lui Constantin Virgil Negoita, din domeniul ciberneticii, cea a "teoriei fuzzy", cea a "vagului", Andrei Velea reuseste, din cuvinte, sa contureze, caricatural, un portret de tip Dali. O mistificare a demistificarii, ca un fel de racursi, poate fi descoperita usor la o prima lectura a acestor poeme. Pare a fi totusi un delir. Si atunci il intelegi pe Andrei Velea de ce si-a deschis cartea de debut cu "cinci poeme" scrise cu un an mai tarziu, in 2002: "citesti versurile astea ca pe-un delir/ si crezi ca nu-i nimic in realitate care sa le corespunda (...)". Si poate ca are dreptate: este destul de greu sa gasesti corespondentul in realitate in astfel de versuri, insa "omul vag" de care vorbeam mai sus se poate vedea la tot pasul. - Gellu Dorian
