De la o epocă la alta, în istoria filosofică se schimbă dominantele, ceea ce nu este puțin, dar între „secvențe”, mai tare este continuitatea. Dominanta reconstrucția ontologică în „epoca veche”, nici chiar Parmenides, logicianul ei, n-o presupunea că operațiune în sine. În succesiunea sa, „neoeleatismele” pluraliste erau încercări de metafizică. Tot asemenea, ontologia platoniciană („doctrina ideilor”) era îndreptată metafizic. Când se „sfârșește” epoca veche și începe aceea clasică, în istoria greacă, nu este la fel de lesne de determinat, trecerea făcându-se treptat, evaluativ, cel puțin cultural. Socrate este moment de răscruce, nu însă și de ruptură, între el și Protagoras relația fiind de complementaritate, dacă îndoiala și „măsura” erau solidare în ideea critică.
Compară prețurile și alege oferta
Se încarcă ofertele din librării…
