În grupul protagonistelor optzeciste, Elena Ștefoi este cea mai puțin „imaginativă” și cea mai puțin dispusă la fiziologizarea angoaselor, dar, în schimb, cea mai iritată moral și cea mai potrivită pentru transcrierea nud „realistă” a notațiilor și pentru intelectualizarea afectelor. Asta face ca poezia ei să fie mai puțin viscerală, să răscolească mai puțin prin straturile materialității propriu-zise și să-și satisfacă nevoia de concret mai degrabă printr-o sistematică materializare a abstractului, decît printr-o imaginație aventurată direct în elementar. Dar, totodată, animată în primul rînd de trauma morală, să aibă o atitudine mai unitară, mai lineară chiar, concretizată (și) în cicluri atitudinale care traversează volumele și se completează de la unul la altul. - Al. Cistelecan
