Oricâtă teorie a poeziei ar fi făcut (și a făcut destulă) și oricât de elaborată ar fi fost aceasta (și e destul), Alexandru Mușină și-a ținut permanent propria poezie în inerența unei propoziții simple de poetică: poezia e concretul existențial surprins în imediatețea propriei drame. Poet-artist (ba chiar pledant înfocat pentru ”meserie”) și savant al transpunerilor și tensiunilor de cotidian, Mușina nu e, totuși, un poet cu mofturi metafizice și cu sofisticării textuale ori simbolice. (...) Poezia lui, nu fără orchestrație, spune întotdeauna direct ce-l doare pe omul care-o scrie (și mai ales, firește, pe toți cei asemeni lui). E o poezie, în felul ei, abrupt confesivă; biografică și realistă, fără îndoială, dar nu atât prin însumare și montaj de secvențe, cât printr-o promovare substanțială a biograficului și prin inducerea lui într-o condiție. Căci poet al condiției e Mușina în primul rând; dar poet al condiției (și umane și poetice, dar mai cu seamă al celei dintâi) nu înseamnă poet de notații, un fel de poet-stivuitor, ci, cu necesitate, poet de reflecție subiacentă acestora. Subiacentă, dar manifestă; la Mușină, adesea, nu numai manifestă, ci și exhibată (are o coardă parenetică, de guru, deși se străduiește mereu s-o dezacordeze). Al. Cistelecan
