Opere 3: Un roman la Paris

     Jurnalul lui Țepeneag din 1971 este interesant, fără doar și poate, nu numai prin ce oferă ca document. Cititorul va observa, străbătându-l, cum materia însemnărilor se organizează spontan, potrivit unei logici epice […], narațiunea se încarcă de dramatism, de tensiuni dramatice, pe măsură ce înaintam în lectură. (Gabriel DIMISIANU)     Un roman la Paris este, de fapt, jurnalul unui cititor de literatură, al unui om de cultură permanent conectat la evenimentele politice și literare care decid mersul unui întreg deceniu. […] Jurnalul parizian este contaminat (și asta este calitatea sa principală, alături de confesiunile auctoriale) de analize teoretice asupra situațiilor politice externe. La fel, notațiile permanente cu privire la personaje politice și literare ale vremii construiesc imaginea panoramică a situației din exil.(Ștefan BAGHIU)      Fragment din jurnal:       „26 noiembrie 1971      Am telefonat la Ambasadă după oarecare ezitări. Consulul n-a vrut să discute la telefon: să mă duc acolo. Am fixat pentru marți, 30. Mă voi duce. Ce-am să risc? Să mă aresteze? Să-mi rețină pașaportul? Mă duc însoțit de cineva care să stea la cafeneaua din colț și să „dea alarma" în cazul că nu mă întorc în timpul fixat (sfatul lui Preda). Azi am vorbit la telefon cu Eugen Simion care mi-a spus că a primit o scrisoare de la Dumitru Micu, din România (deci trecută prin Cenzura). Printre altele îi comunică o știre aproape senzațională: cartea lui Goma a fost citită „sus" și a plăcut! Ce concluzie se poate trage? Mai mult: „cel de sus" le-a făcut scandal „celor de mai jos" că această carte n-a fost publicată în România. Elasticitatea de acrobat a lui Ceaușescu e de-a dreptul uluitoare. Trebuie totdeauna avută în vedere. Dar mai e ceva: și anume că Goma va câștiga partida și în România, ceea ce îi va face să turbeze de furie pe „cei cuminți". Oare pedagogia curajului își va da până la urmă roadele?     M-am întâlnit cu d-l Ion Dragu, un bătrân de vreo 80 de ani care se ține excelent. A fost consilier cultural la diverse ambasade romane în Occident, înainte de război. Foarte bine informat, la curent cu toată literatura nouă românească. Știa de grupul oniric (nu-i place termenul), de toate luptele și intrigile literare, de isprava lui Breban etc. Despre Breban știa mai mult decât mine: auzise în plus că ar fi cerut cetățenia germană, mai precis un pașaport prelungit pe zece ani (ceea ce parcă am auzit și eu vorbindu-se... prin târg). „Moș" Dragu cunoaște mai bine decât mine pe oamenii politici; mi-a spus tot felul de nume de care eu habar n-aveam. Voia să se arate neutru (din punct de vedere politic), n-a făcut nici „înainte" politică, iar față de Ceaușescu ar avea mai degrabă simpatie, dacă nu chiar admirație.”