În scurta sa viață trăită la răscrucea a două secole, Ugo Foscolo s-ar zice că adună tradiția literaturii și istoriei italiene și o incendiază în focul viu al trecerii dintre epoci, de la revoluție la războaiele napoleoniene și restaurație. Opera foscoliană abordează teme nenumărate, orientate spre aspecte ale vieții dintre cele mai felurite, chiar și spre cele marginale și neobișnuite, atât ale culturii clasice, cât și ale celei contemporane. Dar acest belșug de interese este compensat de predilecția pentru câteva motive constante, care trimit la certitudini și valori pozitive: tema compasiunii, a mormântului ca emblemă a continuității între vii și morți, tema patriei, a prieteniei, a iubirii, frumuseții și armoniei. În absoluta incertitudine a existenței aceste repere se prezintă însă că iluzii. Autorul nu le recunoaște nici un fundament obiectiv în natură, căci natura îi apare oarba și indiferentă la dorințele și pasiunile omenești; el le resimte mai degrabă ca pe niște alegeri subiective în care cauta consolare și le atribuie o valoare socială, considerându-le temelia comunității civice. «Iluzia» care le conține și le rezumă pe toate celelalte este artă și poezia, care transformă iluziile subiective în forță civică și colectivă. Prin artă, Foscolo aspiră la un bine superior, înțeles ca rezolvare a oricărui conflict. – Giulio Ferroni Pe coperta: Francois-Xavier Fabre, Portretul lui Ugo Foscolo, 1813 (detaliu) Ediție bilingvă româna-italiană
