Această lucrare a abordat poziția României cu privire Ia politicile CAER față de Piața Comună în primul rând că studiu de caz pentru o mai bună înțelegere a politicii externe a țării în perioada postbelică. Relevând numeroase exemple atât de opoziție, cât și de non-opoziție, atât față de așa-zisul bloc estic, în general, cât și față de URSS, lucrarea a avut în vedere întrebări precum de ce a optat România pentru o poziție sau alta, ce tactici de opoziția a folosit, cum (și dacă) s-a schimbat atitudinea sa de-a lungul timpului.
Rezultatele acestui studiu pot fi identificate pe mal multe paliere. În primul rând, studiul propune o alternativă pentru paradigma care până acum a explicat (nu foarte convingător, în opinia noastră) alegerile de politică externă ale României postbelice prin teoria distanțării de Moscova. După cum am arătat în partea introductivă, literatura anterioară consideră în general ca independență sau autonomia României (survenite după detașare) se măsoară prin opoziția față de URSS, dar că această independență nu poate fi reală sau deplină atâta vreme cât statul a rămas aliat al URRS, membru al CAER și al OPV.
În ciuda acestei interpretări istoriografice, România nu se afla însă în situația de a putea alege liber ieșirea din alianță cu URSS și nici partea occidentală nu dorea complicațiile internaționale, care ar fi putut urma unei prea mari apropieri dintre statele blocului estic și diverse țări sau organizații vestice.
