Diana Alzner s-a depasit pe sine inca o data, reusind sa creeze o lume fictionala aflata la marginea realitatii, in care cititorul plonjeaza hamesit, inca de la primele pagini, alunecand rapid intr-o lectura care ii va bulversa fiinta cu totul. Cine este Sofia si ce se intampla cu ea dupa ce hotaraste sa se sinucida? Telefonul primit pe cand se afla pe pervazul ferestrei o va salva sau nu?... Putini autori au curajul de a aborda subiectul mortii si extrem de putini cei care indraznesc sa ofere o explicatie care are puterea de a devoala misterul acesteia si de a raspunde, logic si clar, vesnicei intrebari care macina omenirea: "Unde se duce omul dupa moarte?" Sunt un privilegiat: am romanul Orfeu. L-am si citit. A aparut in colectia "Fantastic" a Editurii Pavcon si e intr-adevar fantastic: fantastic in continut, fantastic calitativ. Diana Alzner face parte din scriitorii care nu au "anii de ucenicie", cum le spunea Sadoveanu, nu se dezvolta treptat ci apar dintr-odata formati. Asa au fost Ion Creanga, Camil Petrescu, George Calinescu, Marin Preda. Ei apar cumva, precum nobilii, clasici prin nastere. Literatura scrisa de autori femei, nu feminista, nici feminina, literatura, are niste subtilitati psihologice, niste nuante de o finete mereu surprinzatoare, niste diezi si bemoli care dau o savoare aparte, dar, in privinta constructiei, e de o robustete de invidiat. Din raftul cu autori (autoare) femei, daca ne restrangem la specia roman, le-am numi pe surorile Bronte, pe Agatha Christie, sau, de la noi, pe Hortensia Papadat-Bengescu, pe Cella Serghi, Anisoara Odeanu. Numele Dianei Alzner li se alatura firesc. - Miron Scorobete
