Strălucirea palatelor și viața capetelor încoronate au fascinat întotdeauna pubicul larg. Grație memoriilor lui Robert Scheffer, secretarul particular al reginei Carmen Sylva, cititorul român are neașteptata posibilitate de o pătrunde în atmosfera intimă de la curte și de a cunoaște atât eticheta, cât și gândurile, proiectele, intrigile, orgoliile și suferințele regale. În mod deosebit, el află amănunte palpitante despre idilă înfiripată între prințul Ferdinand și Elena Văcărescu, logodiți în taină, cu consimțământuI reginei, și despărțiți, în cele din urmă, de Carol I. Scrisă și publicată în Iimba franceză, cartea se traduce pentru prima dată în românește. (I. Oprișan) Fragment din volum: “Munții auriți de toamnă iminentă făcură la castelul Peleș un cadru demn de oaspeții augusti pe care Maiestățile Lor se pregăteau să-i primească. Aghiotanții, domnii Basset și alți Joseph Prudhomme, stăteau de vorbă împroșcând saliva despre decorațiile care fără îndoială aveau să plouă pe piepturile lor burgheze sau războinice. Erau însuflețiți de o febră competițională. Fiecare se consideră cel mai demn să primească una din crucile pe care Altețele în plimbare s-au obișnuit să le semene în urma lor, cadou economic și drăguț, care poate fi făcut unor imbecili vanitoși. Helvetul Basset perora: „Orice s-ar spune, o decorație nu este ceea ce crede poporul în deșertăciunea lui; este emblema unei situații înalte pe care o ocupi, dovedește că ești sau că ai fost cineva!" După ce se exprimă astfel, cățelul de curte pipăia o zgardă de comandor și glasul îi răgusea la gândul că era cineva (!) și că în curând o zgardă nouă avea să se adauge aceleia care-i împodobea frumusețea. Cea dintâi, și nu din cele care împrăștie decorații, apăru regina Natalia a Serbiei. Era atunci momentul cel mai critic al neînțelegerii ei cu regele Milan și coroana nu-i ședea prea bine pe cap. Răsună întreaga Europă de plângerile ei conjugale și doamna Sarah Bernhardt nu mai prididea s-o mângâie. Doliile tragice n-ajunseseră încă să o drapeze în maiestate; nu-i plăcea tăcerea care sade atât de bine durerii. Vizita terasa unei mari cafenele din București și își răcori buzele auguste cu un sorbet sub ochii publicului. Ca să spunem tot adevărul, deși n-avea să rămână decât câteva ore, venirea ei mai mult încurcă decât entuziasma. Cum să fie tratată, ce protocol să i se aplice? Decăzută din rangul ei prin voința soțului, contestă legitimitatea procedeului și înțelegea să se întoarcă la Konak cu capul sus și cu diadema. Poate că avea să și reușească. Regele Carol se hotărî s-o primească la gară, dar el, care era un model de punctualitate, avu cochetăria să sosească cu câteva minute după tren... Totuși ea fu măgulită de amabilitate.”
