Anca-Iulia Beidac ne face dintru început invitația de a o descoperiîn profunzime, situându-se în arhetipul femeii: „pentru mine și toate femeile ascunse în mine”. Și iubirea o cucerește, căci : „inima sare o bătaie sau două de fiecare dată când ne-ntâlnim” (septembrie). Există însă doi poli ai existenței între care poeta pedalează: „lucruri de netăgăduit / poezia / dragostea” (nouă milioane de biciclete), cu toate că iubirea pare să fugă de ea: „tu / ești pe malul celălalt” (celălalt), cu toate că pentru el a sacrificat totul, jertfindu-se pe sine: „pentru tine am renunțat la prieteni familie mândrie principii și mine”(…) te-am hrănit cu sângele meu” (certitudini), „a crescut o rază (...) era pentru tine / cel care mă locuiai” (schimbare) și se întreabă la ce bun toată această iubire: „acum nu mai caut nimic / nu mai alerg /nu mai aștept (răspuns). Așa încât poeta trage concluzia că: „visul / e cea mai frumoasă realitate” (23), și, cu toate acestea, nu abandonează căutarea iubirii : „am alergat bezmetic după tine / cu mâna întinsă am rămas” (răspuns). Rămâne cu regretul. Încearcă poezia, dar se întreabă retoric: „ai cunoscut oameni fericiți care scriu poezie” (cer cenușiu liniștit). Anca-Iulia Beidac scrie despre iubirea totală, perfectă, dincolo de sine, care nu își găsește împlinirea, aflându-și refugiul abia în poezie și în cuvânt, acea liniște - chiar dacă lipsită de fericirea căutată neobosit -, pe care n-o găsește în viața reală, ci abia în suflet și vis. - Peter Sragher
