Pablo, the alpaca. Scrisoarea

Lumea animalelor este o lume cinstită, lipsită de răutate, invidie și lașitate, caracteristici foarte des întâlnite la oameni. Paradoxul e că, atunci când un om e rău, se spune despre el că are „ieșiri animalice“, iar când un animal e blând se spune că are „instincte umane“. În această carte, animalele sunt cele care vor face binele, reparând astfel răul făcut de... oameni. Fragment din cartea "Pablo, the alpaca. Scrisoarea" de Marian Godina: "Mi-am dat seama că plecau undeva, pentru mai multe zile, la cât de multe bagaje aveau. - Pablito, noi o să plecăm în vacanță la mare și o să lipsim zece zile. Din păcate nu vă putem lua cu noi, dar v-am lăsat papă și apă la discreție. Să fiți cuminți! Vestea m-a întristat, dar gândul că voi rămâne cu prietenii mei mi-a alinat din supărare. În plus, zece zile aveau să treacă repede. Ne-am luat cu toții la revedere și am rămas împreună la joacă. Ușa de la țarcul lui Cairo a rămas deschisă, astfel că și el se putea juca cu noi. Numai Petrică era în continuare în casă și mai venea din când în când la geam, de unde ne privea cu superioritate. Ceva îmi spunea că Petrică avea un suflet bun, dar îi plăcea să facă pe durul. Cu toate că mă înțelegeam foarte bine cu Cairo și cu Otto, febletea mea era Iancu. Cu el mă jucam de dimineață până seara. Chiar și când eu oboseam și nu aveam chef de joacă, îl lăsăm să își facă damblaua și să mă tragă de urechi sau de coadă. Aveam grijă de el să pape la timp, să bea apă și să-și ia calciul. Iar el mă iubea la fel de mult și era mereu lipit de mine. Ba chiar a venit într-o noapte și a dormit în căsuța mea. De atunci, am dormit mereu împreună. Otto se cățără pe terasă sau prin vreun pom și se uita la noi cum ne jucăm. Cairo venea și el la joacă, dar se, plictisea mult mai repede decât Iancu și se retrăgea la el în coteț. Seara ne spunea povesti auzite de la bunicul lui și noi ascultam cu atenție până când adormeam. Trecuseră câteva zile de când Georgiană și Marian plecaseră și mie mi se făcuse tare dor de ei. Așa că m-am gândit să le scriu o scrisoare. Am găsit pe terasă un pix și am luat o foaie din cele puse lângă grătar pentru aprins focul. Am stat puțin să mă gândesc și am scris așa: Dragă Georgiană, Să știi că totul e bine acasă, deși eu am stat numai la poartă în primele două zile, așteptând să te întorci. Iancu a mai crescut, un lucru firesc de altfel, ținând cont că mănâncă cât un purcel și face nani aproape cât Otto. Mă joc zilnic cu el și îl las să mă smotocească. L-am mușcat eu de ureche puțin, dar nu l-a durut pentru că eu nu am dinții atât de ascuțiți că ai lui. Nu am dat pe jos niciun ghiveci, nu am rupt niciun cactus și nu am mâncat nicio mușcată."