Cartea Pacienta tacuta PDF

Viața Aliciei Berenson este aparent perfectă. Pictoriță renumită căsătorită cu un fotograf de modă, ea trăiește într-o casă superbă, cu vedere spre parc, într-una dintre zonele cele mai dorite din Londra. Într-o seară, soțul ei Gabriel se întoarce acasă târziu de la o ședință foto, iar Alicia îl împușcă de cinci ori în față și apoi rămâne tăcută mai mulți ani. Refuzul Aliciei de a vorbi sau de a da orice fel de explicații transformă o tragedie domestică în ceva mult mai teribil, un mister care captează imaginația comunității și o face pe Alicia celebră. Prețul tablourilor sale crește astronomic, iar ea, pacienta tăcută, este ascunsă de tabloide și de lumina reflectoarelor la The Grove, un spital psihiatric de maximă securitate din nordul Londrei. Theo Faber este un psihoterapeut care a așteptat multă vreme oportunitatea de a lucra cu Alicia. Hotărârea lui de a o face să vorbească și să dezvăluie misterul motivului pentru care și-a împușcat soțul îl poartă pe un drum plin de primejdii – o căutare a adevărului care amenința să-l distrugă... Pacienta tăcută este un thriller psihologic șocant despre un act de violență extrem al unei femei împotriva soțului ei – și despre un terapeut obsedat de descoperirea motivului din spatele acestui act... O povestire inteligentă, sofisticată, încărcată cu suspans real - un roman foarte bun conform tuturor standardelor. – Lee Child Thriller-ul perfect. Nu am putut literalmente să îl las din mână – A.J. Finn Acest thriller psihologic plin de intrigi, îl poziționează pe Michaelides ca un jucător important în domeniu. – Publishers Weekly Pacienta tăcută este un roman crime de debut remarcabil care își creează calea proprie, oferind un studiu de caractere inteligent și un complot maestru, toate înfășurate în scrisul hipnotic de la care nu vrei să te rupi - Crime by the Book Ritmul și finețea unui maestru – BBC Culture Fragment din romanul "Pacienta tăcută" de Alex Michaelides: "Cum stăteam acolo în tăcere, au început să-mi zvâcnească tâmplele. Debutul unei dureri de cap. Un simptom grăitor. M-am gândit la Ruth, care obișnuia să spună că „pentru a fi un bun terapeut trebuie să fii receptiv la sentimentele pacienților tăi, dar nu trebuie să te agăți de ele - nu sunt ale tale, nu-ți aparțin". Cu alte cuvinte, acest bum, bum, bum din capul meu nu era durerea mea; îi aparținea Aliciei. Și nici acest val brusc de tristețe - această dorință de a muri, a muri, a muri - nu-mi aparținea. Era a ei, întru totul a ei. Am stat acolo, simțind-o pentru ea, cu capul bubuind, cu stomacul răsucindu-se, un timp care a părut ore întregi. În cele din urmă, cele cincizeci de minute s-au terminat. M-am uitat la ceas. - Acum trebuie să punem punct, am zis. Alicia și-a plecat capul și s-a holbat în poală. Am șovăit. Mi-am pierdut reținerea. Am coborât vocea și i-am vorbit din suflet: - Vreau să te ajut, Alicia. Am nevoie să crezi asta. Adevărul este că vreau să te ajut să vezi limpede. Atunci, Alicia a ridicat privirea. S-a uitat la mine - prin mine. „Nu mă poți ajuta”, strigau ochii ei. „Uită-te la tine, de-abia te poți ajuta pe tine însuți. Pretinzi că știi atâtea și ești așa de înțelept, dar tu ar trebui să stai aici în locul meu. Anormalule. Șarlatanule. Mincinosule, Mincinosule...”  În timp ce se uita la mine, mi-am dat seama ce mă tulburase întreaga ședință. E greu de pus în cuvinte, însă un psihoterapeut reușește rapid să recunoască suferința psihică începând de la comportamentul vorbire, un licăr din ochi - ceva bântuit, temător, nebunesc. Și asta mă deranja: în ciuda anilor de luat medicamente, în ciuda a tot ce făcuse și îndurase, ochii albaștri ai Aliciei rămăseseră la fel de limpezi, la fel de senini precum cerul unei zile de vară. Nu era nebună. Și atunci ce era? Ce era expresia din ochii săi? Care era cuvântul potrivit? Era... Înainte să-mi pot duce gândul până la capăt, Alicia a țâșnit de pe scaun. S-a năpustit la mine, cu mâinile întinse ca niște gheare. N-am apucat să mă mișc, să mă trag într-o parte, a aterizat peste mine, dezechilibrându-mă. Ne-am prăbușit pe podea."