Rebreanu nu a căutat nicio clipă senzaționalul simplei mode literare. Compoziția romanelor sale, deși urmând rețetarul consacrat al succesului la marele public, adică tradiționalele tipare ale subiectului, se îmbogățește cu sugestii de natură să repună în discuție ambiguitatea morală, zonele subumane, degradate ale ființei. Invenția de natură să stârnească patimi și controverse în jurul unor texte altfel cuminți ca procedee și chiar că limbaj, din care doar regionalismele violente îl pot deranja pe cititorul pudibond, se insinuează tot în zona personajului. Autorul unor eroi problematici atât ca esența, cât și ca manifestare directă, comportament și relaționare cu ceilalți găsise de cuviință că mult mai folositor i-ar fi să repună în discuție componentă axiologică a omului în sine, căci Omul (indiferent de categoria socială din care face parte, printr-o hotărâre ce nu-i aparține) este cel violent, brutal, alienat, dur, criminal, alcoolic, dar și credincios, învățat, ascultător, prins la mijloc între instincte și datorie, îndrăgostit și, nu în ultimul rând, înfricoșat sau resemnat la gândul propriei dispariții. - Livia Iacob
