Palatul de la Miazanoapte ed.2017

Ne aflăm în Calcutta, în anul 1916. E o noapte întunecată și orașul e acoperit de furtună. Tînărul locotenent Peake încearcă să salveze de o amenințare inimaginabilă doi gemeni abia veniți pe lume. În ciuda vijeliei îngrozitoare și a pericolului teribil care pîndește la fiecare colț de stradă, locotenentul reușește să-i aducă la adăpost, însă cu prețul propriei vieți. Mulți ani mai tîrziu, în ajunul zilei de naștere a celor doi gemeni, amenințarea misterioasă revine în viețile lor. Acesta e subiectul unuia din primele romane ale lui Carlos Ruiz Zafon, o istorie fantezistă, îndrăzneață și scrisă cu un mare talent de povestitor. Traducere din limba spaniolă de Lavinia Similaru Fragment din roman: "În toți anii petrecuți în fruntea orfelinatului St. Patrick's, Thomas Carter predase literatura, istorie și aritmetică, cu iscusința trufașă a expertului în nimic și priceput la toate. Singura materie la care n-a fost niciodată în stare să-și pregătească elevii era cum să spună adio. În fiecare an, defilau prin fața lui chipurile pe jumătate entuziasmate și pe jumătate înspăimântate ale celor pe care legea avea să-i așeze curând departe de influența lui și de protecția instituției conduse de el. Când îi vedea plecând pe porțile de la St. Patrick's, Thomas Carter obișnuia să-i compare pe tinerii aceia cu niște cărți albe, pe ale căror pagini el era însărcinat să scrie primele capitole ale unei povești pe care nu îi era niciodată dat să o termine.  Sub înfățișarea sa adultă și severă, deloc înclinat spre efuziunile emotive și spre discursurile spectaculoase, nimeni nu se temea mai mult decât el de ziua fatidică în care cărțile ieșeau pentru totdeauna din biroul său. Curând aveau să ajungă în mâini necunoscute și pene prea puțin scrupuloase aveau să scrie epiloguri sumbre și care nu aveau nimic în comun cu visele și așteptările pupililor ce își luau zborul în singurătate pe străzile Calcuttei.  Experiența îl silise să-și reprime dorința de a cunoaște pașii elevilor săi după ce nu-i mai era îngăduit să-i călăuzească. Pentru Thomas Carter, despărțirea venea de obicei însoțită de gustul amar al dezamăgirii, căci constată mai devreme sau mai târziu ca atunci când viața îi privase pe băieții aceia de trecut, părea să le fi furat și viitorul. În noaptea aceea călduroasă de mai, ascultând vocile tinerilor în timpul modestei petreceri organizate în curtea din față a clădirii, Thomas Carter contempla din întunericul biroului luminile orașului strălucind sub bolta de stele și stolurile de nori negri îndepărtându-se în zare, pete de cerneală într-un pahar cu apă cristalină.  Refuză încă o dată invitația de a se duce la petrecere și zăbovi în tăcere, prostrat în fotoliul lui, fără altă lumină în afară de reflexele multicolore ale felinarelor din hârtie cu lumânări, cu care Vendela și copiii decoraseră copacii din curte și fațada orfelinatului în chip de vapor împodobit pentru lansare. Avea destul timp să-și pronunțe cuvintele de despărțire în zilele rămase până când trebuia îndeplinit ordinul oficial de a trimite tinerii pe străzile de unde îi adunase. "