Pana ce pietrele vor deveni mai usoare ca apa

Munca mea constă în a scrie până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apă. Eu nu fac romane, nu spun povești, nu pretind să distrez pe cineva, nici să fiu amuzant, nici să fiu interesant; vreau numai ca pietrele să devină mai ușoare ca apă. [...] M-am simțit fericit în Transilvania, în munți. Pe înălțimile de acolo pietrele își mai pierduseră din greutate, dar mai aveam încă nevoie de mult timp, deoarece cuvintele sunt foarte lente și durează până reușesc să impregneze lucrurile, intră greu în ele; ideea despre moartea mea începe să seme­ne cu moartea mea. Uneori corpul meu îngheață, alteori câte o piatră se ridică. Însă multe dintre ele încă lipsesc. Când toate vor deveni mai ușoare ca apă, atunci da, pot să fiu citit, fiindcă am scris ceea ce era necesar să scriu. - Antonio Lobo Antunes   „Cred că e cel mai bun lucru pe care l-am scris până acum“, declară Antonio Lobo Antunes despre noul său roman, Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apă, al 22-lea din cariera marelui autor portughez, poate cea mai complexă dintre operele sale. Cartea, o aventură intelectuală și senzorială în 23 de capitole cu un minimum de punctuație – de fapt, 23 de fraze ample, numite de critică „versete poetice“ –, oferă o experiență de lectură inedită și o poveste cutremurătoare: un tânăr sublocotenent aduce din Angola un băiat de culoare, un orfan, pe care îl adoptă împreună cu soția lui. Peste 40 de ani, ca într-un ecou al faptelor tatălui, fiul va comite o crimă. Războiul, imposibilitatea iertării, rasismul, moartea, iubirea sunt tot atâtea teme ale unei proze căreia emoția îi conferă ritmul unei adevărate cântate. Traducere și note de Dinu Flămând și Anca Milu Vaideșegan Prefață de Dinu Flămând Fragment din romanul "Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apă" de Antonio Lobo Antunes: "- Alfredo pe mine pe care nu mă cheamă Alfredo nici nu cunosc vreun Alfredo, așteptați puțin, stați așa, am avut o licărire sau am crezut eu că licărire dar m-am înșelat, de fapt nu cunosc nici un Alfredo, îmi amintesc deodată de nume îndepărtate, Copilul Malassa, Copilul Machai, Martelo Chibango, veniți de unde Dumnezeule, îmi aduc aminte de o femeie care vorbea cu mine - Kamona o altă femeie ale cărei trăsături nu le disting către femeia care vorbea cu mine - Eua desculțe, cu niște bucăți de pânză în jurul mijlocului, trunchiul dezgolit și dinții sparți, îmi aduc aminte de un rău și de niște ființe lângă rău, fără nas, fără degete, spălându-se cu podul palmelor, îmi aduc aminte de găini pipernicite, de bărbați fumând pipa făcută din carcasa de tărtăcuță, de tatăl meu îmbrăcat în verde apucându-mă, protejându-mă de ceilalți indivizi îmbrăcați în verde - Pe băiatul ăsta nu-l omorâți e pentru mine printre oameni întinși, liniștiți, cu trupuri fără chip care ardeau în claia de paie, de animale care ardeau, de iezi, de gemete nu - Ah Carlos ah Carlos diferiți de mirosul de motorină peste care aruncau un chibrit, de un individ verde către tatăl meu - Va crește domnule sublocotenent și se va răzbuna pe dumneavoastră și la asta nu înțeleg de ce am început să plâng fără să simt nimic în afară de praf de pușcă de pulbere de corpuri și eu în fotoliul din salon, trebuie că am adormit o clipă și ca întotdeauna când sufletul îmi aduce și îmi duce mistere pe care le pierdeam apoi fără să mi le amintesc, Excelența Sa zgâltâindu-mă în miez de noapte"