Dora își lipi nasul de sticlă rece de la fereastra compartimentului în care se afla, într-o încercare neverosimilă de a calma primele junghiuri ale unei migrene ce stătea să îi cuprindă tâmplele și fruntea. Închise ochii și încercă să deruleze în mintea ei filmul peisajului montan pe care îl străbătuse în cele câteva ore de călătorie, netulburată de niciun alt pasager care să intre, să fie părtaș, alături de ea, la frumusețile naturii: versanți împăduriți, pârâuri și minicascade, prăvălindu-se de pe crestele munților într-un vuiet jeluitor. Respira adânc, cu ochii închiși, umplându-și plămânii cu verdele acela, că o sevă dătătoare de viață, ca o renaștere, nu doar a naturii, ci a vieții însăși, pe care o simțea palpitându-i în vene, sub pielea subțire. Mai respiră o dată, la fel de adânc, simțind cum mirosul de cetină și muguri de pini o inundă din plin, deschise ochii și își privi ceasul. Se gândi că în maxim o jumătate de oră ar trebui să ajungă la destinație. Destinația finală? Nu! Spera că doar una tranzitorie și momentană, pe care o alesese ca etapa în vindecarea ei de trecut... Izbucni în râs. Dacă i-ar fi citit cineva gândurile, ar fi fost nedumerit de dramatismul pe care îl punea, involuntar, în acest trecut, făcând-o să pară o eroină de tragedie nefondată. Trecutul ei... ce mai trecut! Șuieratul trenului o scoase din visare și o reancoră în realitatea ce presupunea să se ridice în picioare, să își ia valiza și să coboare înainte ca trenul să se repună în mișcare. Întotdeauna lucrurile acestea care trebuiau făcute contra cronometru, fără întârziere, o speriau și o stresau. Încercă să le anticipeze cu mult înainte ca ele să se întâmple, repetându-le, etapizat, până când un impediment neluat în calcul inițial instala panică... dacă nu va putea deschide ușa vagonului? - Fragment
