Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) a avut o viziune cu totul aparte față de imperiu și față de relația imperiu - ecclesia, astfel nu a avut ca obiectiv distrugerea acestuia, ci din contra o înnoire a lui într-o formulă proprie. Această formulă era una clar favorabilă papei în ce privește dobândirea unui control și a unei dominări papale asupra statelor creștine europene. În toate discursurile sale publice în care se referea la rolul Bisericii în viața imperiului amintea de acea comparație dintre Soare și Luna, cei doi luminători ai cerului puși de Dumnezeu, pe care îi aducea ca model pentru relația Stat și Biserica; de aici rezultă primatul Bisericii asupra tuturor regilor și a statelor creștine și nu doar. Un obiectiv central al papei Inocențiu al III-lea a fost acela de a reforma Biserica Romei atât din punct de vedere administrativ cât și canonic, dar mai ales o reformă spirituală a clerului și societății. Politica sa papală dintre anii 1198-1215 se va regăsi și desăvârși în lucrările conciliului al IV-lea de la Lateran din 1215, un conciliu de o amploare nemaiîntâlnită până atunci. Inocențiu al III-lea a fost un bun diplomat și un excelent strateg, calități care l-au făcut un lider de temut în întreg spațiul politic, dar a fost mai ales singurul papă ce a supus întreaga Europă. Cartea se încheie cu o concluzie care plasează personalitatea papei Inocențiu al III-lea în centru celor patru puncte cardinale care pot defini pontificatul și persoana sa: misiunea divină - lider spiritual, misiunea profană - lider politic, puterea absolută - binomul Biserica și Imperiu, și puterea credinței - teologie și reforma spirituală. Istoria l-a consemnat în filele sale atât ca papa cât și ca om politic, dar mai ales prin ceea ce a reprezentat cruciada a IV-a și apogeul papalității.
