"De la n-avem începe totul'', îmi spunea bunică-mea, încercând să-mi explice scandalurile de-acasă. N-avem a trimis-o și pe mama în străinătate, acum 16 ani. Și nu doar pe mama mea, ci pe alte câteva sute de mii de mame. Curând, n-avem pâine s-a transformat în n-avem mame, mame care nu înțelegeau cu ce au greșit în fața vreunei instanțe divine ca un „nu" să fie înlocuit de un altul, mai strașnic și mai adânc în viețile copiilor lor. Am trăit însingurați. Toți. Părinților le-au plecat copiii, copiilor le-au plecat mamele. Orfani bianchi. Ne recunoaștem din priviri - avem acea absență caracteristică omului pentru care casa nu mai e demult acasă. Pentru că mamele au luat acasă al nostru cu ele, fără să-l mai poată așeza altundeva în lume. Acum, cei mai mulți dintre noi am ajuns la vârsta la care trebuie să ne facem un acasă al nostru. Și nu putem pentru că nu ne mai aducem aminte cu ce-ar să semene acel acasă: prima viață ne-a fost sărăcie, a doua - singurătate. O generație întreagă care umblă cu inima în batistă. Iar Liliana Nechită a făcut cel mai bun lucru cu putință - a scris despre noi, înțelegându-ne în tăcere, pentru că și ea, la un moment dat, s-a urcat într-un autocar, tot ca să nu-l mai audă pe n-avem. - Mihail Țamba, poet, Ca să aibă toți unde plânge - 2019)
