Paradisul lui Mimi si Tibi

    Mimi și Tibi, doi copii care devin supereroi fără voie în apartamentul lor din cel mai înalt bloc din oraș, supranumit Turnul Albastru, descoperă că viața reală poate fi cel puțin la fel de palpitantă ca un joc pe calculator. Numai că în viața reală le stau alături adevărații supereroi: părinții, bunica și prietenii lor. O carte încântătoare despre o vacanță mare prea mică pentru atâtea aventuri, o carte care se citește pe nerăsuflate, atât de copii, cât și de oamenii mari...     Scriitorul și scenaristul Ioan Antoci a câștigat în 2009 premiul pentru cel mai bun scenariu din Europa Centrală și de Est, la Festivalul de Film de la Cannes, cu scenariul "Câinele japonez". Fascinat de lumile posibile și imposibile pe care filmele și cărțile i le-au oferit, Ioan Antoci crede că singurul paradis tangibil e copilăria pentru că momentele care o compun nu mor niciodată. "Paradisul lui Mimi și Tibi" este prima lui carte pentru copii.      Fragment din volum:       “Cei doi copii izbucniră în lacrimi, cerând să fie lăsați să plece. Dar Norman nici nu-i băgă în seamă. Luă o parte din bijuterii și plecă, lăsându-i aproape în întuneric.     Noaptea pe care o petrecură acolo fu un chin. Tremurând de frig, speriați de șobolanii și gândacii care mișunau peste tot, Tibi și Mimi se gândiră că au greșit crezând că-l pot prinde singuri pe Norman. Se temeau ca Norman să nu fi plecat de tot, speriat de poliție, și să-i uite acolo, să moară de foame și de sete.     Încercară să deschidă sau să spargă încuietoarea cuștii cu o cărămidă, dar fierul se dovedi mai tare decât piatra. Strigară cât putură de tare, plânseră, iar strigară și, în cele din urnia, obosiți, adormiră unul lângă altul, tresărind la fiecare mișcare.     Dimineața următoare și toată ziua, nu se întâmplă nimic. Tibi și Mimi își distruseră gâturile cu strigăte și implorări, loviră cu picioarele și mâinile barele cuștii și ușa, dar nimeni nu îi auzi. Tibi încerca să se strecoare printre zăbrele, dar nici asta nu le reuși.     La un moment dat, un câine s-a apropiat de cușcă, a încercat să-i prindă și să-i muște, apoi i-a lăsat în pace. Norman n-a mai apărut, iar foamea și setea puseseră stăpânire pe cei doi.     Se gândeau că dacă nu vor fi găsiți curând, vor muri. O moarte adevărată, fără cod de reîncărcare.     - Vom scăpa, Tibi, poliția ne va găsi.     - Dar dacă nu ne găsește? Mă doare burta și trebuie să fac pipi din nou.     - Du-te în colț. Eu nu mă uit.     La doi pași de ei, era un bax de chipsuri și o pungă de batoane cu ciocolată, dar nicio șansa să ajungă la ele. Priviră așa de mult baxul acela și batoanele, încât la un moment dat li se părură chiar că le ating. Însă nu simțiră decât un gust amar și gâtul uscat."