La prima vedere, Paragina este cartea unei mari iubiri si a unui irepresibil doliu. Douazeci si cinci de ani traiti impreuna de Carolina si Axinte sunt mai putin decat o viata; cand unul moare pe neasteptate, cel ramas incearca sa umple golul cu o poveste. Una in care se amesteca nu doar dilemele lor profesionale, ci si trecutul, prezentul si viitorul, timpuri ce nu mai sunt percepute intr-o succesiune fireasca, ci in simultaneitatea lor imanenta, generatoare de intrebari, dileme si putine certitudini. Ceea ce a fost devine o intrebare despre ceea ce este si, mai ales, despre ceea ce va fi, daca va fi. Singura limba care le deosebeste, unindu-le, este cea a fiintei, universal inteligibila, dar niciodata identic articulata. Ea spune povesti diferite, insa niciuna nu poate deslusi semnele si momentul in care se instaleaza degradarea, ruina, paragina si, in cele din urma, abandonul.
Paragina e, asadar, una dintre povestile care isi reprima resemnarea pe masura ce viata inainteaza spre sfarsit, cand dezlegarea si supravietuirea se desavarsesc prin zborul din colivia compromisurilor, spaimelor, iluziilor, prejudecatilor. O poveste mai lunga decat viata.
