Parisul meu

     Corint Books va invită la o călătorie printr-un Paris antrenant și plin de savoare, perfect pentru adulții doritori de a redescoperi o destinație clasică: Parisul meu. Din jurnalul unui francez prin adopție de Horea Porumb.     „Așa cum există un Paris al lui Apollinaire și al lui Proust, al lui Pallady și al Marthei Bibescu, al lui Prevert sau Jacques Brel, al lui Camus, cu soarele lui negru prin cenușiul zilelor de toamnă din Montmartre, așa există și un Paris al lui Horea Porumb, foarte personal, pentru un profesor care a predat știința în orașul unde există liceul Louis le Grand și College de France, și nu a fost un simplu turist, ci un trăitor de zi cu zi al marelui oraș. Al tuturor și al fiecăruia. Poate că nu vom apuca ziua când lângă Notre‑Dame sau în Place Vendome se va construi o geamie. Parisul a fost și a rămas, pentru noi, Place Dauphine, cheiurile Senei, clipă de azi și Lumea de Apoi.” (Bedros Horasangian)      Fragment din volum:       „Atentat la redacția revistei Charlie Hebdo.     În timp ce șefii a 80 de state se prefăceau că defilează, în semn de solidaritate cu victimele, pe o distanță de 300 de metri, în Place de la Republique, eu participăm la tradiționala Ceremonie des voeux, la Primăria comunei noastre. Am ajuns la 5 fix și m-am îmbulzit printre primii sosiți. Puhoiul venea din urmă. Credeam că așteptarea era din cauza garderobei. În realitate, se avansa încet pentru că fiecare nou-venit era întâmpinat de primar, care găsea ceva să-i spună, iar apoi musafirul strângea pe rând mâna tuturor consilierilor comunali, înșiruiți în lungul peretelui marii săli de festivități. Dacă G... ar fi fost de față, ar fi stat și ea în acel șir. Primirea a durat o oră — cineva a numărat 1000 de strângeri de mâini după care primarul s-a mutat de la poartă la tribună. Dat fiind evenimentele dramatice de la Charlie Hebdo, fiecare oficial purta o insignă „de circumstanță": „Je suiș Charlie! Je suis policier! Je suiș juif! C'est la Republique!"     Discursul a început cu rememorarea politic corectă a atentatului de la ziarul satiric, pentru că, la urmă, primarul să nu se dezmintă și să lanseze, spre satisfacția mea, și fraza: „După ce vom ieși din starea de emoție, va trebui să ne punem adevăratele întrebări!" I-a prezentat apoi pe invitații săi — primarii din comunele vecine apoi echipa municipală, după care a chemat la tribună pe foștii primari (au fost câțiva, desigur, bătrâni, având în vedere că actualul deține mandatul neîntrerupt de 20 de ani!) și la urmă i-a felicitat pe funcționarii care s-au pensionat în acest an. Avem un primar bun. A fost emoționant.     În fine, a început recepția cu șampanie. Lumea la asta venise! Jacquart. O minune. Am băut vreo 6-7 pahare, fără să amețesc. Ca de obicei în aceste ocazii, am avut parte de un bufet asortat, pregătit de bucătăresele de la școlile și serviciile comunale, care, lăsate „libere" să se exprime, o dată pe an, au arătat că știu meserie și că au imaginație.”