Partenogeneza formelor de raspundere juridica

Partenogeneza formelor de răspundere juridică Luând act de faptul că fenomenul partenogenezei formelor de răspundere juridică există aproape ca un „dat” al dreptului și se manifestă în planul proprietăților imanente ale sistemului dreptului, dar și la nivel normativ, deși nu de ordinul evidenței sau al certitudinii postulate pentru că existența lui se cere a fi recunoscută în planul metodologiei științifice și reglementată prin lege, credem că demersul nostru se plasează într-un orizont ontologic al „vieții” dreptului, înlăuntrul căreia există „vădite elemente structurale și funcționale proprii”. Așadar, credem că ne aflăm în cadrul acestei analize, la confluența dintre planul ontologic al dreptului, al științelor juridice, pe de o parte, și dreptul (în expresia lui pozitivă, de ramură) cercetat de acestea (adică obiectul lor epistemologic). Cu alte cuvinte, locul epistemologic al demersului nostru se află plasat între valoarea euristică a observării și decelării manifestării unei noi forme de răspundere juridică, ca expresie a manifestărilor structurilor eidetice ale dreptului și, la polul opus, pozitivismul ramurilor de drept care nu oferă decât forme generice de răspundere juridică. Așadar, demonstrația științifică a opțiunii pentru unul sau altul dintre cele două planuri de cunoaștere stă mai mult sub semnul panseului teoretic, al raportului dintre „dat” și „construit” în drept, dintre conținut și forma în drept, al echilibrului dintre stabilitate normativă și adaptabilitatea dreptului la schimbările realității sociale, cu extensiunile extreme pe care le pot genera aceste repere și anume, imutabilitatea dreptului și, pe de altă parte, inflația juridică. În ceea ce ne privește, considerăm că fenomenul partenogenezei formelor de răspundere juridică presupune, pe de o parte, desprinderea din sistemul tradițional al instituțiilor de răspundere juridică, adică din dreptul comun, și pe de altă parte, alcătuirea unui ansamblu de norme juridice, care să răspundă necesității de reglementare a unui domeniu nou de relații sociale. Aceasta presupune identificarea unor forme sui generis de fapte ilicite sub condiția legiferării lor cu această calificare juridică și aplicarea unor mecanisme noi, de ordin procedural, de tragere la răspundere juridică, ceea ce semnifică nimic altceva decât expresia uneia dintre cele mai importante finalități ale dreptului. Există aici un raport între schimbare și permanentă, unde acești operatori sunt din punct de vedere teoretic "categorii ontologice, iar practic sunt manifestări concrete ale realității în toată complexitatea ei".