Gabriela Hornoiu este omul-suflet. Ea reușește cel mai bine să surprindă sufletul omului cu toate răsăriturile, ploile și furtunile lui. Dincolo de cortină a fost volumul de debut al autoarei în care ne-a prezentat fără menajamente, fără ocolișuri sau false pudori forma nudă a durerii și a singurătății. Gabriela Hornoiu revine astăzi cu un volum de poezii în care surprinde pendularea sufletului între porțile închise ale cerului și scoarța aspră a pământului care-i este povara. Fiecare poezie este o respirare, o bătaie de inimă, o fâlfâire inutilă de aripă. Nu se poate ca citind poeziile Gabrielei Hornoiu să nu simți cum în vene se strecoară un fior rece de pustiu. Sufletul pe care-l zidește Gabriela în volumul Păsări este unul fără de loc, fără de timp, este un suflet închis într-o colivie, pedepsit să trăiască cu privirea spre cer, ducând pe umeri poate cea mai grea dintre dureri, Dorul. Niciun alt titlu nu ar fi fost mai potrivit pentru aceste bucăți de suflet ce au îmbrăcat forma versului, pentru că doar poezia ajunge cel mai bine în ultima celulă a sufletului uman. Păsări este titlul perfect deoarece două sunt păsările plecate spre înalturi și, ca o pasăre cu aripile tăiate, o alta se zbate în colivie. Lecturarea acestui volum nu este o invitație la durere, la empatie, nimeni nu poate zbura în locul păsării fără aripi, dar este dovada durerii trăite cu demnitate, cu asumare. Daria Hornoiu îndemna la „o viață trăită întreg”, Gabrielei Hornoiu i-a rămas să-și trăiască durerea întreg, fără să aștepte ca cineva să-i ia de pe umeri povară. Poezia Gabrielei Hornoiu este un zbor mut, stins, delicat. (Laura Maria Prodan, autoarea romanului Tanu) Fragment din cartea de poezii "Păsări. Doruri" de Gabriela Hornoiu: "Deschid ferestrele sufletului și păsări-doruri împânzesc cerul. Sunt pustie, îmi înfig degetele în umeri și-mi strâng buzele între dinți. Clopotul bisericii dangane răgușit anunțând un zbor frânt. Un copac tânăr își tremură hainele verzi. Îmi acopăr genunchii cu un pled uzat. Cândva era un câmp plin de maci. Trecerea timpului i-a șters culorile. Nici genunchii mei nu mai sunt rotunzi. Vântul se izbește în ușă. Nu-i deschid, m-am învățat singură cu dorurile-păsări. Azi le-am lăsat libere, se vor întoarce la primii stropi de ploaie. * * * Cerul ăsta cu fața pământie, tușește bolnav înghițindu-și ploaia. Trupul meu gârbovit, cu brațele uscate de dor, lâncezește în colțul întunecat al camerei. Ochii mei pustii privesc cum țes păianjenii. Vântul despletește copacii, pletele lor abia înflorite îmi bat în geam. Prin venele mele se preling secunde. Nu pot ține ritmul cu ele. Nu mă mai zbat de mult. Îmi fărîmițez cuvintele între buze. Tac. Cerul tușește înghițindu-și ploaia.”
