Nemișcate. Neînsuflețite. Fără viață. În acești termeni ne gândim la obiecte și, după câte se pare, nimeni nu ne contrazice. Să privim însă la un copil: când descoperă lumea, tratează oare obiectul ca pe un lucru inert? N‑o fi cumva o idee pe care i‑o vară în cap adulții și care se întipărește în mintea lui tânără, cu autoritatea de necontestat a adevărurilor fundamentale: nu poți să călătorești în timp, nu te mai întorci din lumea de dincolo, nu ești nemuritor, nu poți zbura, etc.? Așa stând lucrurile, puiul de om e nevoit să refuleze intuiția subtilă a unei lumi cu totul diferite. E oare o nebunie să te gândești că, din loialitate și din supunere față de părinți, am renunțat într‑o zi să vedem și am uitat, totodată, lucrurile ai căror martori naivi și privilegiați am fost? Noi adulții credem cu tărie ca obiectele sunt inerte, dar să luăm în considerare, aici, o situație pe care‑am întâlnit‑o adesea, sau care ni s‑a povestit de‑atâtea ori: suntem acasă și ne căutăm ochelarii, zadarnic. Eram siguri că i‑am pus pe birou și nu‑s acolo. Căutăm peste tot, până și la toaletă, dar nici urmă de ei, nu‑s niciunde. Ne întrebăm dacă nu cumva cineva ne‑a jucat o festă, doar că suntem singuri. Neputincioși, mai că ne vine să credem că ne‑am pierdut mințile. Și, deodată, ne dăm seama că‑i avem pe nas! - Etienne Verhasselt
