Patericul mare. Apoftegmele parintilor pustiei

     Culegere de apoftegme (ziceri, sentințe, scurte istorisiri) ale monahilor din puștiului Egiptului în principal (trăitori în epoca de aur a monahismului egiptean sec. IV-V)     Face parte din patrimoniul universal al literaturii creștine, fiind una dintre cele mai răspândite lucrări în toată creștinătatea, dar mai ales în Răsăritul Ortodox. A circulat începând din secolul al V-lea și a stat la baza spiritualității creștine în general și monahale în special.     Apoftegmele Părinților puștiului au circulat de la început (sec. al V-lea) în două forme:     A. Forma alfabetică – sub numele fiecărui părinte sunt redate apoftegmele păstrate de la acesta. Părinții sunt rânduiți în ordinea alfabetului grecesc.     B. Forma tematică sau sistematică – în care apoftegmele sunt sistematizate în douăzeci și una de teme. Aceasta este forma completă a apoftegmelor, întrucât include toate apoftegmele care s-au păstrat de la Părinții puștiului și este cunoscută sub titlul de Patericul Mare.     Colecția tematică este cea mai completă colecție a Apoftegmelor părinților pustiei, însumând un număr aproape dublu de apoftegme (1981) față de colecția alfabetică (1028).      Traducerea românească este realizată după textul original, în limba greacă veche și va fi însoțită de un consistent studiu introductiv, note și indice (biblic, onomastic, tematic), realizate de traducător. Carte recomandată de Teodor Baconschi în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți".      Fragment din pateric:       „Lumea ca proiecție a minții omului     Ce este lumea? a întrebat un frate pe Avva Isaia. și Bătrânul a răspuns: „Lumea este risipirea lucrurilor. Lumea este a lucra cele împotriva firii și a împlini voirile tale după trup. Lumea este a cugeta cineva despre sine că rămâne în acest veac. Lumea este a se îngriji cineva de trup spre pagubirea sufletului și a se mândri cu ceea ce lasă în urmă. Nu de la mine spun acestea, ci Ioan Apostolul este cel care zice: Nu iubiți lumea, nici toate câte sunt ale lumii" (1 Ioan 2, 15). Răspunsul Avvei Isaia exprima înțelesul pe care-l dau pustnicii lumii pe care o părăsesc și împotriva căreia se poziționează. Nu este vorba, așadar, de lumea-creație a lui Dumnezeu, ci este vorba, foarte clar, de percepția pe care o au oamenii asupra acestei lumii și lumea care rezultă din viețuirea conformă cu această percepție. „Risipirea lucrurilor" trimite la perspectiva fragmentară asupra lumii, la neputința omului de a se ridica la o măsură care să-i permită vederea unitară asupra făpturilor, coerența lumii, sesizarea resorturilor ce leagă lucrurile funcțional între ele și conduc la un sens unitar și la o finalitate unică. Lipsit de o astfel de perspectivă, omul va trăi drama continuă a vederii disociative, a perspectivei fragmentare, a dilemei, a scindării, neputința de a pune la un loc atâta risipire de lucruri foarte frecvent contrare și presiunea de a alege între ele. Această risipire din afară se va proiecta ca atare înlăuntrul omului, scindându-i și fragmentându-i ființa și existența.     „Lumea este a lucra cele împotriva firii", spune Avva Isaia. Există, așadar, o fire a lucrurilor, a tuturor lucrurilor, care are în sine o rațiune de a exista și un sens în care funcționează, există un adevăr al firii.”