Patima judecarii aproapelui

Nu judecați, ca să nu fiți judecați   În zilele noastre ne plângem foarte des că luptă prin care omul trăiește după voia lui Dumnezeu este grea. Considerăm că doar atunci suntem creștini, când ținem post, când facem rugăciuni, milostenii și alte asemenea fapte de virtute. Și socotind truda pe care trebuie s-o depunem pentru a săvârși faptele virtuții și a trăi întru Hristos, începem să ne temem și dăm înapoi. Însă Hristos ne-a arătat o cale foarte simplă și ușoară pentru a ne face plăcuți înaintea Lui și pentru a scăpa de judecarea noastră în ziua Judecății de Apoi: Ne-a spus: Nu judecați, ca să nu fiți judecați. În Pateric, o carte care descrie faptele sfințeniei și cuvintele sfinților asceți, se povestește următoarea întâmplare: Un frate l-a întrebat pe avva Iosif: „Ce să fac, părinte? Nici să pătimesc pentru iubirea lui Hristos nu pot, dar nici să lucrez pentru a da milostenie”. Iar părintele a răspuns: „Dacă nu poți face nimic din toate acestea, cel puțin păzește-ți conștiința curată de cugetele judecării fraților tăi și ferește-te să-i smerești. În felul acesta sigur te vei mântui”   Cuvintele lui Hristos pe care le-am menționat mai sus și discuția dintre cei doi asceți ne îndeamnă să vorbim despre un cancer al vieții duhovnicești: clevetirea și judecarea aproapelui. Este o temă care ne privește pe toți. Deoarece cu toții îi judecăm foarte ușor pe semenii noștri pentru faptele lor și ne îndreptățim pe noi pentru ceea ce am făcut. În felul acesta pierdem harul dumnezeiesc și ne chinuim, deși am putea, ferindu-ne de judecarea aproapelui, să trăim după Hristos fără vreo osteneală deosebită. Cele pe care le vom scrie în continuare aici se întemeiază pe viețile Părinților noștri Purtători de Dumnezeu și pe sfintele lor povețe.