În anul 1853, Războiul Crimeii a început cu o intensitate mai degrabă romantică. Faptele de o bravură uimitoare, multe dintre ele săvârșite de medici, femei și copii, au fost la ordinea zilei. La fel au fost însă și cruzimea și brutalitatea. În scurt timp, războiul s-a transformat într-o competiție a uciderilor de la distanță, impersonală, care a semănat, cu mult înainte, cu războiul de tranșee din prima conflagrație mondială. În cele din urmă, a devenit o vitrină pentru generali incompetenți și erori birocratice. Cartea lui Robert Edgerton zugrăvește tabloul viu al războiului, de la triumfuri la tragedii, nefiind însă o simplă cronologie a bătăliilor, ci dimpotrivă, o imersiune narativă în împrejurările care au dus la campania militară probabil cel mai tragic eșuată, de ambele părți, din istoria europeană modernă. Comparând experiențele acestea cu cele ale soldaților nordiști și sudiști în mult mai bine documentatul Război de Secesiune american, Edgerton contribuie cu o perspectivă nouă asupra modului în care soldații de la jumătatea secolului al XIX-lea au perceput războiul, moartea și gloria. Fragment din volum: “Bătăliile sunt în general haotice și imprevizibile, totuși puțini s-au putut îndoi că un atac britanic lansat la o zi sau două după ce Cathcart văzuse care erau slăbiciunile defensivei ruse ar fi avut succes cu costuri incomparabil mai mici față de pierderile care au urmat. Dacă cele mai bune regimente ale Rusiei n-au putut rezista înaintea unei șarje britanice la Alma, este aproape sigur că adunătura pestriță, dezorganizată și indisciplinată de oameni înarmați din Sevastopol n-ar fi putut respinge infanteria britanică și franceză superioară numeric. Nimeni nu poate ști ce efect ar fi avut cucerirea timpurie a Sevastopolului asupra cursului războiului. Este posibil ca țarul să fi negociat încheierea unei păci, punând capăt conflictului. Chiar dacă și-ar fi reînnoit eforturile, Nicolae I avea puține întăriri disponibile la care să recurgă. Chiar dacă acestea ar fi reușit, pentru scurt timp, să amenințe liniile britanice de aprovizionare spre Balaclava (care ar fi fost poate abandonate) sau către cele două porturi franceze din vest, mai aproape de Sevastopol, este greu de imaginat un scenariu în care rușii ar fi putut ataca orașul cu succes. Odată intrați în oraș, aliații n-ar fi suferit asemenea pierderi teribile în iarnă 1854-1855. Generalii comit adesea erori îngrozitoare, iar neatăcarea Sevastopolului când aliații au ajuns lângă oraș a fost cu certitudine una dintre ele, însă francezii au fost și mai vinovați decât britanicii. Următoarea catastrofă le-a aparținut complet britanicilor. Faimoasa „șarjă a Brigăzii Ușoare" continuă să fie omagiată pentru uimitoarea bravură a cavaleriei britanice, și pe bună dreptate. În același timp însă, a făcut una dintre cele mai spectaculoase gafe din istoria războiului. Mulți au fost învinuiți: lordul Raglan, tânărul căpitan Lewis Edward Nolan și lordul Lucan, comandantul Brigăzii Grele. Personajul central al tragediei a fost totuși lordul Cardigan, unul dintre cei mai puțin agreați comandanți ai trupelor britanice din toate timpurile. Din motive încă greu de înțeles, Raglan l-a numit pe Cardigan la comanda Brigăzii Ușoare, sub comanda directă a lui Lucan. Cei doi conți erau cumnați și se urau atât de intens, încât corespondentul ziarului The Times, W. H. („Billy") Russell a scris că guvernul care luase această decizie se făcea „vinovat de trădare față de Armată"."
