Pe jos de-a lungul Nilului

Povestea unei expediții memorabile, greu de egalat în viitor   Aproape 7.000 de kilometri străbătuți pe jos. Nopți petrecute în sălbăticie, hrana limitată și nenumărate pericole. Păduri tropicale, savane, mlaștini, deșert și oaze de verdeața luxuriantă. Șapte țări diferite. Nimeni nu a mai parcurs acest traseu astfel. Levison Wood povestește în detaliu aventurile dramatice, dar fascinante de care a avut parte străbătînd malurile Nilului. Pe parcursul călătoriei a descoperit lucruri incredibile despre istoria fluviului, mai ales prin intermediul oamenilor pe care i-a întîlnit și care l-au ajutat să-și atingă ținta, și a cunoscut direct povestea unei Africi în curs de modernizare. Înfruntînd crocodili, hipopotami agresivi, arșiță din deșert și agenți de securitate motivați politic, bine-cunoscutul explorator a reușit o expediție memorabilă, greu de egalat în viitor.   Documentarul expediției lui Levison Wood de-a lungul Nilului a fost difuzat de Channel 4. Fragment din carte: "Era adevărat. În Mabiră văzuserăm copaci de 500 de ani tăiați într-un ritm de zece pe zi de către adolescenți plătiți de proprietarul terenului cu trei dolari pe zi. Suma asta însemna mulți bani pentru un sătean sărac și, dat fiind că în această industrie lucrurile stăteau așa, ce speranță era să convingi localnicii ugandezi să lase pădurile în pace? E foarte bine și frumos să predici minunile conservării naturii, însă nu unor bărbați care trebuie să-și hrănească familiile și să le asigure un acoperiș deasupra capului. Ne-am petrecut următoarele zile mergând spre nord, dar, cu cât mergeam mai mult, cu atât mai vizibilă devenea distrugerea. În loc să ne croim cu greu drum prin junglă, mergeam pe plantații de cafea, printre bananieri și câmpuri cultivate cu porumb, presărate cu trunchiuri tăiate până la rădăcină, deoarece scoaterea cioturilor din pământ era excesiv de costisitoare. O mare de cenușă albă dădea impresia unei întinderi de zăpadă. Pe plantații rămăseseră în viață doar câțiva copaci, lăsați acolo intenționat pentru a-i adăposti de soare pe agricultori. În a treia zi, în loc de baobabi, plante cățărătoare și mahoni noduroși, în fața noastră se întindea, cât vedeai cu ochii, o plantație de trestie-de-zahăr, o suprafață plată dezolantă. Legănându-se ușor în bătaia vântului, trestiile-de-zahăr de peste 3,5 metri înălțime erau misterios de tăcute. Eu și Boston ne-am oprit și ne-am uitat de jur împrejur. Dintre toate lucrurile pe care le văzuserăm, mie, unul, acesta mi se părea cel mai cumplit: o priveliște oribilă a victoriei omului împotriva naturii și o declarație clară a felului în care viitorul Africii era dictat de consumerism, nu de conservare. Zahărul, acel cristal dulce la care pofteau milioane de occidentali, înfrânsese fără drept de apel o biosferă străveche și, odată cu ea, milioane de ființe, de la cel mai mic cameleon până la cele mai inteligente primate. - Te-apucă greața, a spus Boston pe când porneam la drum pe plantația de trestie-de-zahăr. Însă eu nu mă simțeam îngrețoșat, ci prins în capcană, exact cum trebuie să se fi simțit africanii care lucrau pe această plantație – constrânși de economie, de industrie, de realitatea necesității de a pune mâncare pe masă la sfârșitul fiecărei zile. Africa trebuie să se dezvolte, locuitorilor ei trebuie să li se dea puterea să-și folosească resursele naturale, însă gândul la pădurea care fusese cândva aici și care dispăruse pentru totdeauna pentru că noi, în Occident, să putem să ne îngrășăm și să avem dinții cariați m-a făcut să lăcrimez. Ne-am strecurat de-a lungul canalelor înguste dintre trestii, încercând să ne ținem cât mai aproape de fluviu, însă uneori cărările se depărtau de apă și eram nevoiți să ne deschidem singuri drum, făcându-le pe singurele vietăți de aici – șobolani, șoareci de savană și șerpi cu clopoței – să o ia la sănătoasă ca să se ascundă grăbite în interiorul tulpinilor de trestie. În curând am simțit miros de fum, semn care trăda o acțiune de despădurire ce avea loc undeva mai departe, spre nord. În fața noastră se ridică spre cer o coloană groasă de fum negru. Am estimat că era la vreo trei kilometri depărtare și, pe când ne continuăm drumul, apropiindu-ne de ea, a devenit dificil să vedem ce se afla de cealaltă parte. Am ieșit dintre trestii. În fața noastră, pe kilometri întregi, se întindea o savană carbonizată. Era o despădurire recentă și, nu departe, continuă chiar în acel moment. Înaintarea ne era blocată de un zid de foc, acolo unde zeci de oameni tăiaseră, ciopliseră și trăseseră la rindea copacii într-o linie dreaptă de deșeuri ecologice care se întindea de la est spre vest. Aruncând o privire, eu și Boston puteam urmări traseul flăcărilor. O luau spre nord, anihilând totul în calea lor. "