Pedagogie. Provocari si dileme privind scoala si profesia didactica

    Este școala actuală în criză, iar dacă da, ce schimbări structurale și funcționale se impun pentru depășirea acesteia? Pornind de la aceste întrebări, Emil Păun face o trecere în revistă a provocărilor cu care se confruntă școala: globalizarea, echitatea, calitatea și egalitatea, lărgirea și diversificarea cîmpului educațional, noile tehnologii de comunicare etc. Pe lîngă multiplele aspecte ce țin de profesia didactică – statutul profesorului, nevoia de profesionalizare și modurile în care poate fi realizată, categoriile de competențe specifice –, sînt analizate transformările curriculumului școlar și chestiuni esențiale privind evaluarea – obsesia rezultatelor și consecințele ei negative, dar și rolul greșelilor în dezvoltarea cognitivă a elevilor. Prin ampla problematică teoretică și practică tratată, volumul se adresează profesorilor din mediul preuniversitar și universitar, cercetătorilor în domeniul pedagogiei și științelor educației, studenților în formare pentru cariera didactică, masteranzilor și doctoranzilor în științele educației, precum și decidenților din sistemul de învățămînt.     Din cuprins: • Premisele epistemologice ale întemeierii științelor • Identitatea și legitimitatea pedagogiei ca știința • Pedagogia – un cadru conceptual • Tranziția spre științele educației • Teorii și paradigme în pedagogie și științele educației • O radiografie a școlii contemporane • Profesia didactică • Transpoziția didactică – un proces de elaborare, transmitere și construcție a cunoașterii școlare • Reflecții nonconvenționale despre evaluarea elevilor     Fragment din volumul "Pedagogie. Provocări și dileme privind școala și profesia didactică" de Emil Păun:     ”Capitolul III. Pedagogia — un cadru conceptual     Statutul științific al pedagogiei (ca și al altor științe socioumane) este încă o problemă controversată. Când discutăm despre statutul pedagogiei că știința trebuie să ținem seama de o anumită fragilitate epistemologică a științelor socioumane. A. Clausse vorbește chiar despre „mediocritatea" științelor socioumane. Ce fel de știință este pedagogia, care sunt criteriile prin care se legitimează ca știința, care este statura sa epistemologică ? Iată întrebări ale căror răspunsuri sunt de natură să situeze mai riguros pedagogia în ansamblul științelor socioumane.     Pentru a răspunde la aceste întrebări se impune să reamintim că modelul epistemologic propus de Dilthey a generat două configurații epistemologice specifice celor două mari categorii de științe - științele naturii (pozitive) și științele socioumane. În acest fel, în cadrul acestora din urmă s-a cristalizat un spațiu epistemologic comun. Statutul științific al pedagogiei trebuie analizat din perspectiva acestui cadru epistemologic.     În capitolele anterioare am încercat să prezentăm sintetic parcursul pedagogiei de la perioada preștiințifică la cea științifică, printr-o incursiune în trecerea progresivă de la ideile despre educație formulate în diferite momente (Antichitatea, Evul Mediu și Renașterea) la momentele fondatoare (miturile fondatoare) ale pedagogiei ca domeniu științific autonom, în fapt, la configurarea celor două mari paradigme ale pedagogiei - paradigma naturalismului pedagogic (Comenius și Rousseau) și cea sociologică (Durkheim), paradigme care au marcat în mod esențial fundamentarea pedagogiei ca știința. Contribuțiile celor trei fondatori ai pedagogiei au marcat desprinderea pedagogiei de trecutul său preștiințific, păstrând însă o parte a achizițiilor ideatice ale precursorilor.     Majoritatea teoreticienilor din domeniul pedagogiei subliniază că aceasta s-a constituit și s-a maturizat în relație cu problemele școlii.”