Pelinul negru

Cernobil înseamnă «pelinul negru» sau «iarba neagră», căci explozia centralei nucleare din aprilie 1986 nu se putea petrece decât într-o zonă a negrului, a amărăciunii. Am scris Pelinul Negru și ca o formă de revoltă, deși mărturisesc că n-a fost ușor să plonjez în dramă și să o desir scriitoricește. Am copilărit, fără nici cea mai mică bănuială, într-un loc contaminat radioactiv. Abia când am început să simt pe propria-mi piele urmările, am înțeles cât de acută era grozăvia, și câțiva ani m-am întrebat continuu cine e de vină, de ce nu răspunde nimeni pentru marile catastrofe, cum există atâtea victime subînțelese, care n-au deloc glas. Nu mi-am putut răspunde altfel decât scriind Pelinul negru – punctul de vedere e al unei fetițe născute la câteva luni după dezastru a cărei existență e ca o frânghie care, pe măsură ce calci, se tot subțiază, până devine o sforicică ce sfârșește, inevitabil, prin a se rupe. Iar căderea nu înseamnă strivirea pur și simplu de asfalt, ci scufundarea din uman în subuman. - Ioana Nicolaie Fragment din cartea "Pelinul negru" de Ioana Nicolaie: "Pelinul Negru. Sau Cernobîl. Eu nu cunosc cuvântul Cernobil. Nu știu nici ce e acela pelin. Se leagă doar de plasă plină de castraveți pe care o aduce mama de la Măgură. Nu pentru că acolo ar mai crește vreo legumă, dar dacă bună cumpără ne face și nouă parte. Câte un capăt tot e amar că pelinul, zice ea. Și bună e mai mare decât mama, și e un pic mai grasă. Are ochii verzi, nu ca un creion colorat, și nici ca pârâul. Poate că niște cleni pe care m-am chinuit să-i prind cu mâna când am fost ultima dată la Măgură. Am coborât scara de lemn ce dă în grădinuță și-am ajuns din doi pași lângă stânca. Și apă de pe Secături venise mare, puhoi, îmi trecea de genunchi. Dar eu, ca o tutuană, am stat zdravăn în mijlocul ei. Mormolocii se buluceau în locul liniștit de după niște bolovani. Și-acolo mai săgeta și câte-o spinare de pește, mică de tot, nici cât o palmă. Când e liniște, cele bune se adună, iar cele rele n-au cum decât să se spele. Iar mătușa a venit cu un lighean plin cu haine de limpezit. Și-a dat jos slăpii, a intrat și ea unde era bulboana mai mare, a scos un scăunel pe care l-a potrivit pe pietre și apoi a apucat maiul. Ce rochie cu vrejuri verzi, ca de fasole, avea! A luat cearșaful, l-a înmuiat bine, de s-a umplut de spumă pârâul. Și n-am mai putut de bucurie, păream și eu un balonaș care se duce spre apa cealaltă, mai mare. Și-mi plăcea, pluteam pe deasupra lumii, și nu ca o repetență după primul an. Iar mătușa a răsucit ca pe-un baier cearșaful și l-a strâns bine, ca să-l poată izbi."