Peste calea ferata au trecut toate vacantele

Andra Mateucă – spuneam asta și cu prilejul lansării volumului anterior, Duminica e o poză cu tine, Ed. Diacritic, Timișoara, 2015 – vine încet, dar perseverent, din urmă, conturându-și un spațiu poetic propriu, un anume continuum liric ce preia și re-procesează motive spațiale și temporale, (dar nu numai), frecvente în cartea mai sus amintită: toposul și anii copilăriei (cu alaiul personajelor – părinți, bunici ș.a. – dar și cu cel al bucuriilor, al trăirilor feerice, inerente vârstei și refugiului în lumea poveștilor, a basmelor …), tonalitatea, atmosfera de ansamblu fiind acum, parcă, mai pronunțat nostalgice. „Iubirea bunicilor avea eleganța vremii” ar putea fi, pe lângă altele asemenea, un vers emblematic. Regăsim, însă, și aici, în noua sa carte, infuzia unor inflexiuni erotice, dar și accente ușor ironice și autoironice, flash-uri mai acide, mai aspre din cotidianul domestic și citadin. Uneori actul scrisului e perceput în dimensiunea lui rebelă, scrâșniță: ,,scriem cu dinții încleștați.” Un element de noutate mi se pare a fi schițarea – din câteva tuse sugestive – a unor personaje precum profesoara de pian, croitoresele, contabilul, tâmplarul, coșarul, coafeză, purtând și ele haloul unui timp revolut. Fără să ignore diversele formule și tendințe ale poeziei pe care o scriu poeții congeneri, dar și cei (mai tineri) din seriile/promoțiile recente, Andra Mateuca păstrează, mai exact își asumă față de ele o anume distanță (poate neprofitabilă pe termen imediat), mizând, în defavoarea unei (mai) comode afilieri generaționiste, pe fidelitatea față de propria interioritate, față de propria sa structură poetică, fără, însă, că această opțiune să se confunde, în scriitura poetei, cu ceea ce numim (uneori cu, poate, prea multă grabă sau ușurință) lirism feminin, patetism, discurs poetic nesincron(izat). - Eugen Bunaru