Pestele pe uscat. Poeme alese

Poezia lui Dorin Ploscaru din volumele Să mori primăvara (1995), Sîmbăta lui Lazăr (1997), Flașneta (2000), Peștele pe uscat (2001), Peștele albastru (2005) și Aurora dreams (2011) se scrie din asumarea tragică a distanței care separă lumea percepută prin simțuri de aceea văzută; aproape fiecare text al cărților lui e o litanie a acestei despărțiri și a înălțării unor ziduri între care, suspendată, stă poezia însăși. Lumea care se vede e una de carton, second hand, o lume a înlocui­torilor și a mistificării; astfel, superbul peste albastru e, în fapt, înghețat într-un lighean de plastic, râul de mare se instalează „pe lacul de acumulare de la Bicaz”, iar trestia gînditoare umblă prin casă într-un „halat grin­dugat” [...] Se spune că Lazăr, înviat din morți de Domnul, nu a mai fost văzut zîmbind ori rîzînd niciodată în toată vremea cît a propovăduit credința între pagini: sîmbătă este ziua de pomenire a morților, ziua de reculegere înaintea sărbătoririi Duminicii. Din aceste două sensuri ale unor semne biblice, la care se adaugă împrejurările vieții (preot, la Mircești, apoi, undeva, în Ardeal și, în urmă, în Neamț; pierderea unui copil, lăsat în Lunca Șiretului: "am coborît în tinerețe noapte de noapte / dealul cimitirului Mircești”, la "mormîntul raditei acolo departe”, scrie poetul în Peștele albastru), s-au ivit titlul și, în bună măsură,substanța unei cărți de poezie precum Sîmbăta lui Lazăr. Paradigma literară răspunde opțiunii stilistice a optzeciștilor, cu accent (prea) apăsat pe discursivitate și fragmentarism, cu intenția textuării realității într-un real mereu derizoriu (bine exprimat de "greața” atotcuprinzătoare), cu efortul de a pune distanțe între o interioritate amarnic răniță, aproape muribundă și un peisaj cotidian de o extremă sărăcie, cenușiu, agresiv, respingînd orice punte de comunicare cu profunzimile omenescului; paradigma de sensibilitate este una de esență bacoviană cu replieri în mineral, cu bătăi șchioape de aripi tăiate, cu năzuințe mereu oprite de un sentiment al zădărniciei, ca în această artă poetică, semnificativ intitulată Greață: "Am purtat un secol cu mine râul de / mare, râul de înălțime, râul / de mașină, starea de greață, acum în martie / mai ales cînd trecem munții în altă țară, / casele sînt la fel de absențe, șterse imagini / pe retina crîncenă a uitării, trenurile ne / duc în gări cosmopolite, populate de / seminții barbare, fumătoare de pipă, cu / mîini înmănușate legănîndu-se în hamacuri / sub balansoare în sordide săli deașteptare. / starea de greață urmărit de umbră bolii./ serpentinele îmi urcau în vacanțe sufletul / la gît / degeaba țipau megafoanele cîntece / vesele. ajungeam acolo livid , aproape / mort. apoi au venit drumurile cu tata / făcute în zi de bîlci, / într-un automobil marca gaz servieta lui / desigur își amintește starea de greață, vad / tot mai des, mai mereu șefi echipați cu / galoane, chipie aurite și fete mînjite de ipocrizie / o țară întreagă infectată de cancer, tot / mai des oameni triști purtîndu-și prin gări / gentile înstrăinării, roșia montană îmi spală în șteampurile de aur minereul steril. / în bodegi întunecate berea mi-a potolit setea / ai pierdut totul, ești un ?uomo finito?. toți ochii lacomi privesc la plimbările / tale solitare, doar lampa verde a semaforului / te avertizează că trebuie să transgreșezi/ dincolo, așa cum ai trece canalul mînecii. / somnul puștiului meu e învelit în / puloverul tatălui, în legănarea înmiresmată / de parfumul portocalilor înfloriți din nesfîrșitele / livezi ale greciei. sîngele serii spaniole / se scurge domol lîngă rîul caii ferate / unde trenulne-a abandonat în gara unei / metropole neștiute, necunoscute, cum stau / cățelele în jurul tomberoanelor în margine / de oraș, prostituatele bete își leagănă viața-ntre / noapte și zi”. - I oan Holban