Azi a trecut poștașul, nu mi-a adus nimic, dar a vrut să vadă dacă mai trăiesc, dacă mai aștept. El mi-a spus că o să vină mereu. După ce a plecat, am găsit pe genunchii mei o scrisoare. Era un plic roșu cu panglici negre… Da, da… erau scrisul tău, mirosul tău, culorile tale, pe fiecare pagină era imprimat un bujor în filigranul fin. Răsfoiesc paginile ca într-un ritual sacru, cu mâini tremurânde. Ca întotdeauna, îmi scrii precis, chirurgical, despre lucruri excepțional de bine definite și conturate. Confesiunile tale sunt esențiale, despre dorințe pe care nu le-ai rostit niciodată, despre trăiri imposibile. Te-ai transformat în versul meu frumos tăcând peste rostirea mea și nu știu dacă liniștea din tine este superb revoltă a orgoliului adolescenței ce-ai fost odată, sau așteptare imperial scrâșnită printre dinți. Tu m-ai creat odată cu trecerea atâtor ani, sperând că într-o zi chiar voi veni de aiurea și tu chiar vei tremura de atâta iubire cată se va revărsa asupra ta. De dragul tău au înnebunit bujorii. Fragment din "Petale amare" de Longin Popescu "În jurul umărului tău Mă arcuiesc mereu în jurul umărului tău, mă-Îndrăgostesc de ochii tăi rotiți în cercul meu; zburat mi-e dorul, cântătorul, zorit de menestrei goniți de iele dintre stele; porinit-a vântul să -ți închine -n șoaptă cântul. "
