Mai mult, mai puțin sau deloc înțeles, pe Petre Țuțea (6 octombrie 1902 – 3 decembrie 1991), acest „Socrate al românilor”, cum i-au spus unii, sau acest „țăran imperial”, cum i-au spus alții, lumea românească postcomunistă îl mai păstrează în memorie ca pe legenda vie a anilor 1990-91. Poate că el și părintele Stăniloae – amîndoi trecuți prin temnițe, în calea lor spre Rai – au fost, aici acasă, ultimii mari interbelici în viață. Dar marele teolog era în primul rînd om de condei, nespectaculos în agora, pe cînd Petre Țuțea a fost prin excelență un geniu al oralității, un om-spectacol, care-i fascina chiar și pe cei care nu înțelegeau mai nimic din ce spunea. [...] Cartea de față – cu care autorul își împlinește o datorie de suflet – încearcă să netezească, fără lungimi și fără ditirambi, calea unei posterități mai bune, pe care Petre Țuțea, „sacerdotul fără parohie”, o merită cu prisosință – și care ne obligă pe toți cei care l-am cunoscut. - Răzvan Codrescu
