Piele pe piele se deschide ca o farmacopee de uz interior, un indrumar pentru intelegerea distantelor, a imploziilor, a neputintelor. Volum proiectat ca un continuum de varste, deveniri si simetrii tamaduitoare, el contine si iubirea, dar si inadecvarea, si comuniunea, dar si separarea, impreuna cu putinele panacee compatibile cu crizele, mereu mocnite, corozive, constante. Substanta care contine si hraneste, asemeni unui lichid amniotic, intregul organism poetic trezit aici la viata este memoria - destructuranta, inselatoare, dar singura capabila sa ofere un garant pentru constructul pe care il numim realitate. In Piele pe piele, Lia Faur a explorat zona liminala in care memoria se transforma in poezie, inima in placenta si praful in stele. - Alina Purcaru Poezia Liei Faur, careia nu-i lipseste nervul etic si reactia (uneori ironica, adeseori exasperata, caustica) la cotidian si la spiritul vremurilor, impresioneaza aici mai ales prin naturaletea necomplexata de noile tabuuri ideologice cu care abordeaza erotismul si maternitatea. Ni se transmite autenticitatea unui joc (nu razboi…) al complementaritatii vir-femina, plin de climaxuri si sincope, de explozii senzuale si melancolii, de pasionalitate si grija existentiala, in intelesul de Sorge. Surpriza de proportii o reprezinta insa poemele maternitatii, rarisime in literatura noastra si salutare in noua era "parinte unu/ parinte doi", care transmit genuin, rascolitor, fara sentimentalisme si retorisme, iubirea, nesiguranta, angoasa, fericirea, devotamentul tinerei mame si organicitatea relatiei dintre ea si copilul pe cale sa se nasca sau deja nascut. "Lumina de dimineata care te face sa-ti freci ochii cu pumnisorii stransi/ ar putea fi chiar Dumnezeu." - O. Nimigean
