na dintre marile frumuseți ale Ortodoxiei este că „glasul celui ce strigă în pustie” nu a tăcut niciodată: este un glas care a stăruit, o neîncetată chemare la pocăința profundă, trăită, pusă în lucrare de părinții și maicile noastre în Hristos de-a lungul veacurilor. Pentru teologia ortodoxă nu există o reconciliere sau iertare autentică în afara comuniunii cu persoana lui Iisus Hristos. Pocăința este atât prima poruncă a lui Hristos („Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor!”), cât și primul Său dar pentru noi, de vreme ce tăria pentru împlinirea poruncilor Sale ne este în cele din urmă dăruită de El. Doar când vom conștientiza faptul că pocăința este un dar, și nu o poruncă împovărătoare, vom înțelege cum sfinții monahi ai Bisericii în special puteau vorbi cu atâta bucurie și râvnă despre tema pocăinței. Ei chiar au trăit-o și au înțeles că acest dar al pocăinței include nu doar simpla pocăință pentru propriile greșeli, ci rugăciune de căință pentru aproapele lor și pentru lumea întreagă. Aceasta este pocăința după modelul Hristos (tema dezvoltată pe larg în acest studiu), o intrare în taina Pătimirii voluntare a lui Hristos pentru mântuirea tuturor. Alexis Torrance
