Poetica sacrului

Din cuprins: - Creația - Reflex al conștiinței tragicului - Criza profanului - Proiecții în sacru - Alte fete ale sacrului - Îndumnezeirea - Ideal ontologic - Alte armonii psaltice la Gândirea - Poezia - Starea de religiozitate a ființei profane În acest deceniu de sfîrșit de secol, problematica sacrului a cunoscut o atenție specială. După decenii de interdicții și violente, a venit timpul racordărilor la dezbaterile mai vechi și al contribuțiilor noi, în domeniu. S-au retipărit, așadar, lucrări puse la index, printre care Gîndire magică și religie și Curs de filosofie a religiei de Lucian Blaga, Sfințenia – împlinirea umanului de Nichifor Crainic, substanțialul Tratat de istorie a religiilor, Sacrul și profanul și Imagini și simboluri de Mircea Eliade; de amintit, de asemenea, la îndemînă tuturor, contribuții de Dumitru Stăniloaie și Constantin Noica, opere de Rudolf Otto, Miguel de Unamuno, James Frazer, Rene Guenon și Michel Meslin, comentarii de Vasile Băncilă, de D. D. Roșca și de mulți alții. Fixîndu-se asupra unei teze de doctorat despre fascinația sacrului în lirica românească interbelică, autoarea avea de parcurs o literatură critică-documentară amplă, dar și de formulat puncte de vedere semnificative despre o fenomenologie complexă ca aceasta. A întreprins, deci, incursiuni riguroase în bibliografia sacrului, inclusiv în domenii conexe vizînd filosofia, metafizică, antropologia culturală, estetică și axiologia, constatînd că în vreme ce divinul e o stare, sacrul este o valoare. Ea consideră judicios ca simbolismul religios, ca limbaj universal, unește, precum muzica și pictura, culturile lumii. Cu adresa directă la fenomenul literar, autoarea adaugă că, în actul transferului divinului în sacru, poezia este catalizatorul relației dintre irațional și rațional. Dezbaterile preliminare despre puterea magică a cuvîntului, despre metafora deschisă și hierofanie, cele despre teza spengleriană a antagonismului dintre cultură și civilizație, acestea și altele pregătesc terenul pentru cercetarea sacrului în cadrul poeziei interbelice. Se intră în miezul exegezei o dată cu capitolul despre creație, ca reflex al conștiinței tragicului; se pune accent pe efectele numinosului în ființa creaturii, care după Rudolf Otto ar fi de esență irațională, și pe valența sacră a numinosului. Pagini remarcabile sînt de găsit, în continuare, în capitolul privind Hermeneutica simbolului sacru; sînt analizate cu discernămînt argumentele unor Nietzsche, Spengler și Berdiaev despre criza spirituală a Occidentului în pas cu mersul spre modernitate. Pe cea mai mare întindere a cărții, autoarea pune în pagina ideea de sacru în poezia noastră interbelică, luînd în discuție nuanțat, suplu, raporturile tradiționalism – modernitate, sacru și profan. Începutul se face cu Tudor Arghezi, psalmistul și, adesea scepticul frecventat de dubii. O observație de finețe: într-un poem din Cărticica de seară (Colind), se pare că poetul face distincție între cuvîntul-scris și cuvîntul-melodie, preferind în mesajul către Dumnezeu, pe acesta din urmă, descătușat de barierele formei și liber în expresia lui sonoră. În alt loc, pornind de la o sintagmă lansată de Ștefan-Augustin Doinaș, facere și vraja, iată o altă idee de reținut: poetul din Facerea lumii se manifestă activ de la început, părtaș la întîia Facere, devenind Demiurg. În cele din urmă, Dumnezeu cultivă un fel de joc sublim, drept care Învățătorul și Învățăcelul invită discret la întoarcerea în copilărie. Edificatoare în privința disponibilităților interpretative ale autoarei sînt considerațiile despre Psalmi, cu concluzia că Arghezi e tot atît de religiosus, pe cît rămîne în impas și deruta. Elevate comentarii, iarăși, se referă la cele cîteva texte cu titlul Rugă sau Rugăciune. Autoare a întreprins incursiuni riguroase în bibliografia sacrului, inclusiv în domenii conexe vizînd filosofia, metafizică, antropologia culturală, estetică și axiologia, constatînd că în vreme ce divinul e o stare, sacrul este o valoare. Ea consideră judicios ca simbolismul religios, ca limbaj universal, unește, precum muzica și pictura, culturile lumii. Fragment din "Poetica sacrului" de Mînă-Maria Rusu "POETICA SACRULUI În viziunea lui Blaga, omul nu este un supus nici al Marelui Anonim, față de care adoptă o atitudine de luptă cu îngrădirile fixate în procesul cunoașterii, și nici al propriilor sale slăbiciuni, manifestate prin visele involuntare. Acesta ar fi înzestrat cu o existență autonomă creatoare, purtătoare a unei forțe superioare, capabile a metaforiza realitatea și a crea propria matrice stilistică, alta decît aceea pe care Nichifor Crainic o consideră un dar divin — unica manifestare a voinței Celui-de-Sus. Este interesantă opinia filosofului despre raportul care se creează între cunoașterea luciferică și cenzura transcendentă; în categoriile abisale, poetul Lancrămului determină coordonatele a două componente ale atitudinii față de destin, una activă, anabasică, și altă pasivă, catabasică. Alături de acestea, el a identificat și un accent axiologic, precum și năzuința formativă. În asociere, intervin elementele secundare, manifestate în gustul pentru pitoresc sau sobru, pentru masiv sau gingaș, pentru static sau dinamic, care, dînd contur orizontului spațial și temporar, defmesc matricea stilistică, purtătoarea atributelor numinosului. În accepția pe care o dă Blaga acestei noțiuni, ea este o manifestare a cenzurii transcendente exercitate de Marele Anonim asupra creației, un dublet vegetal al Lumii dintîi. Stimularea creației și frînarea acesteia sînt, din acest motiv, complementare, iar nu antagonice; matricea stilistică va conserva, după opinia lui Dumitru Micu, „singularitatea ontologică a ființei umane în Univers". Din punct de vedere gnoseologic, intelectul enstatic, contînd pe cunoașterea legilor Universului, cedează locul intelectului extatic, care va înlesni revelarea transcendentului."