Poezii pe ape

Nu știți unde mi-e casă/ Voi, stâncilor iubite de valuri/ Voi, valurilor uscate de țărmuri, / Voi țărmuri născute din nori,/ Voi, norilor prinși în penele păsărilor,/ Voi, păsări trimise solii/ De îngerii atâtor veșnicii ?/ Eu am pierdut drumul/ Și în mijlocul  atâtor minuni/ Casa mea nu are culoare/ nici loc, ci e doar o fărâmă/ Din viața celor ce au trecut / Peste Marea cea Mare./’’ Cam într-un astfel de univers se rotesc poemele din volumul de față, ce se anunță întru totul pe dimensiunile poeziei adevărate. ION POPESCU-TOPOLOG Fragment din cartea: Poezii pe ape - Mihaela Beleaua METAFORĂ Fiecare zi care crește în mine E mugurul luminii ce naște o pâine. Mușc din liniștea pământului frânt, Și ascult și tac și mănânc Și ascult. Aud pe sub ape cozile peștilor, Aștept peste țărmuri copitele cailor. Mă rog peste toate, Între toate eu sunt, Îmi râde un cântec Și-mi cântă un gând. Fiecare om ce-mi cunoaște lumina Ascultă și tace și mănâncă Furtună. Se sparg pe alei secundele mele, Alerg peste toate albinele lumii, Sunt rugă din miere, Cu sâni de văpăi. Sunt ziua și noaptea, clepsidră perfidă, Mănânc tot nisipul știutelor cai Și râd cu soarele, la tine în inimă. Apoi ... Mă retrag în chilia sufletului. Eu sunt ! Eu sunt ! E liniște. Plin. Pace. Tac. Și mănânc. Și respir. Și ascult. TRANSFORMARE Dacă mă gândesc la tine Simt cum picioarele devin izvoare Care șerpuiesc printre rădăcinile munților În lumina verde a cerului. Simt cum mâinile aruncă aerul Undeva, deasupra galaxiei Pentru cei care nu respiră verbul iubirii, Încă mai departe ajunge neliniștea Ce-o simt când mă gândesc la tine. De ce am atâtea cuvinte să te îmbrățișeze ? De ce există atâtea moduri în care Să pot descoperi că tot Universul se gândește la tine Și prin mine ?