Ștefan Octavian Iosif (1875-1913) a fost poet și traducător, membru fondator al Societății Scriitorilor Români. Volume precum Patriarhale (1901), Romanțe din Heine (1901), Poezii (1902), Din zile mari (1905), Credințe (1905) i-au adus reputația de poet în epocă. S-a remarcat însă și ca traducător de poezie franceză, germană și maghiară. „Dacă poemele epice (Din zile mari) ori patriotice (La arme), ca și proză (…) și publicistică — schițe, note, amintiri (Caragiale pe scena Ateneului Român!) etc. — sunt astăzi fără interes literar, poezia și traducerile fac din St.O. Iosif un personaj inconturnabil în orice istorie literară. (…) Originalitatea poeziei lui Iosif constă într-un lirism al naturii nu fără note sociale. Poetul este un melancolic care se lasă cu plăcere convins că viața trebuie trăită. Traducerile sunt excepționale. Nimeni înainte de Ion Pillat n-a tradus mai mult și mai divers. Iosif știa bine nemțește și ungurește (a tradus din Petofi), învățase, după propria mărturisire, englezește ca să-l traducă pe Shakespeare și se descurcă, ajutat de Anghel, în franceză.” NICOLAE MANOLESCU Fragment: "Când seara în ceasuri de singurătate... Când seara-n ceasuri de singurătate Îmi sprijin fruntea visător pe mână, Povești străbune, cântece uitate, Cu glasuri de tilinci îndepărtate, Îmi amăgesc iar gândul și mă-ngână, Și-atunci te văd plutind surâzătoare Din negură de vremi băsmuitoare... Ești tu, izvor de noua poezie, Prilej de gânduri vechi, urzite iară, O, drăgălașă muză populară! În ochii tăi e cer senin de vară, Și fermecata mea copilărie Mi-o readuci, de tine-ademenită... Fii dar la vatra mea binevenită! Că-n alte vremi și-acum fă să coboare Asupră-mi iarăși liniștea dorită, Să uit de tot, uitat de-orice ispită, Să-mi pară lumea pajiște-nflorită Și orice zi să-mi fie sărbătoare, Să pot trăi, străin de glasul urii, ca un copil cuminte al naturii...
