Portocale rosii de Sicilia

Nu știu ce mă încântă mai mult: adâncimea și fluiditatea descrierilor, dulci așezări de cuvinte bine alese și metafore vii, surprinzătoare, sau faptul că am găsit aici jocul meu preferat într-ale cuvintelor: icebergul. Trebuie să citești dinapoi ca să reiei-înțelegi-retrăiești și simți înlănțuirea tuturor acelor elemente scriitoricești din care n-ai văzut decât vârful de gheață – cât pe ce să îți scape. Și așa citești două cărți în aceleași rânduri-cuvinte-expresii-unduiri. Filosofie, arta, exercițiu de cultură îmbrăcat în valurile moi ale cărții de călătorie la amiază. Te lași rob plăcerii moleșitoare, că te învăluie, că o simți prin piele, pe tâmple, în fierbințeala frunții, și nu știi când aerul devine tăios și lumina e, deodată, chirurgicală și, brusc, totul e clar-rece-adânc. Toropeala de carte blândă de călătorie, dulce de Italia, moale de ape-cărări-străini-gânduri că ale tuturor, apoi, dintr-o dată, un gând oțelit, dovadă a așezării epistemice structurate, a minții neodihnite în căutarea ei, a tânjirii gândului după un căus nou, apoi altul-nou, apoi unul nou din nou. Portocale roșii de Sicilia – un vin bun. Amețitor fără să fie fățarnic. Nu știi când ai trecut din mersul lin, pe o stradă cu copaci în floare, în lumea lui Platon, nu știi, când deschizi ochii din aroma neliniștii de dimineață târzie, cum de e Murakami așezat la masa ta. O carte vie, un vin bun.