Portret de femeie la micul dejun

„Am mai stat atunci la mare cinci zile, pe plajă, pe dig, pe faleza înaltă, la masa roşie de pe terasă, şi nu i-am mai întâlnit pe femeia tânără şi tristă şi pe bărbatul aproape infirm care o însoțea. De fapt, mă aşteptam la asta. M-am întors acasă, am început să merg la serviciu, totul era bine, eu şi boala mea de inimă mai rezistaserăm încă o vară la mare, ne aştepta un an lung şi greu, dar nici mai lung, nici mai greu decât cei care trecuseră sau cei care urmau să vină, aveam rezervele mele, ştiam. Când voi fi obosită, mi-am zis eu după primele opt ore nesfârşite de muncă, voi închide ochii şi, sub pleoape, o să-mi apară valurile învolburându-se lângă digul de beton, în nări voi simți mirosul puternic de alge şi peşte şi aer sărat, în urechi o să aud zgomotul monoton al apei în perpetuă şi neobosită mişcare, şi... Simţeam că ceva urma să se adauge tuturor acestor lucruri. Da, cred că voi întrezări o siluetă firavă de femeie şi una de bărbat, greoaie şi şchiopătând, doi oameni sprijinindu-se unul pe celălalt pentru tot restul vieții lor.”