Dicționar de Postmodernism. Monografii și corespondențe tematice Acest dicționar , dintr-un proiect mult mai amplu , prezintă monografii ale unor termeni care, dacă nu au fost inventați chiar de postmoderni, au făcut o carieră spectaculoasă în postmodernism. și într-un caz și în altul ne-a interesat percepția deosebitoare, iar ea, așezată într-o inducție diacronică, conlucrează la definirea unui curent încă în desfășurare, care a străbătut deja "trepte" precum: Alegoria, Dialogismul, Era Vărsătorului, Fabulația, Identitatea, Inteligența artificială, Intertextualitatea, Metafizica, Politicul, Postmodernismul, Scriitura, Subiectul, Textul. Elemente noi s-au impus în definirea epocii noastre. Avîntul economiei globale, socialismul de piață liberă, uniformizarea stilurilor de viață, naționalismul cultural, mișcarea ecologică și cea feministă, renașterea religioasă, expansiunea artelor, diminuția etatismului sînt cîteva dintre marile tendințe (megatrends) definite de analiști ca semnificative pentru acest final de secol și de mileniu [1]. În planul culturii, cele mai vii dezbateri pun în cauză raționalismul excesiv care a dominat lumea modernă. Un postmodernism, sesizabil mai întîi în artele spațiului, extins apoi în filosofie și alte domenii, se insinuează progresiv, reunînd trăsături la fel de variate pe cît de aporetice: ideologie neoconservatoare, spirit parodic, cinism, neglijență stilistică, privilegierea imaginilor, confuzia dintre prezent și trecut, atitudine nihilistă etc. [2]. Se simte nevoia unei explicații coerente pentru acea parte de noutate esențială, dincolo de care schimbările produse în mentalități, gîndire, atitudini rămîn fără noimă. Mai toți analiștii sînt de acord că ceva important s-a petrecut de la un timp și că acest ceva are nevoie de un nume, fie și numai pentru a stimula analize, interpretări, explicații. În zona istoriografiei, interesul s-a deplasat de la istoria socială spre istoria mentalităților, de la istoria structurală la istoria vieții cotidiene, de la o macroistorie stimulată de științele sociale la o microistorie ce se sprijină pe antropologia culturală [3]. Sînt mutații pe care istoricii au căutat să le motiveze prin schimbările de paradigmă produse într-un orizont mai vast, cum sugerase deja T.S. Kuhn pentru ansamblul științelor [4], schimbări existente și în discursul istoric [5]. S-a făcut apel totodată și la alte strategii explicative, întemeiate pe conflicte ideologice (că în schemele binare conservator-progresist, dreapta-stînga), generație, școli etc.
