Povestea cu elefantul vizirului

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură La Travnik se instalează noul vizir, un tiran anonim, însetat de sînge. Curînd, pașa își aduce, de pe tărîmuri îndepărtate, un elefant. Un animal neastîmpărat, care face prăpăd prin tarabele tîrgului, și un simbol al puterii vizirului, care vrea să-i vadă pe locuitori îngenuncheați dinaintea lui. Povestea cu elefantul vizirului, care dă și titlul volumului, nu este doar o parabolă despre rădăcina răutății omenești, ci o întreagă istorie a suferinței popoarelor iugoslave aflate sub stăpînire otomană. Sub masca unor snoave spuse la gura focului, povestirile din volumul lui Ivo Andric abordează trecutul și spiritualitatea comunității iugoslave, fie că discuta despre temerile din preajma celui de-al Doilea Război Mondial, despre primele răbufniri de revoltă în rîndul unor țesătoare de covoare, despre corupția autorităților sau meditează la îmbătrînire, la destinul tragic al femeii ori la micimea vieții de artist.   Marile povești istorice – și nu există multe – nu sînt citite, în general, ca și cum ar fi istorice. Simți, citindu-le, că te afli în timpul și spațiul lor. Cît de uimitor, așadar, să descoperi pe neașteptate un maestru al genului, și încă unul care se afla în văzul lumii de aproape șaizeci de ani: era 1961 cînd Ivo Andric primea Premiul Nobel pentru Literatură. - The New York Review of Books   Povestirile lui Andric par simple, niște fantezii distractive; însă, întocmai ca basmele bosniace, ele sînt deseori «mai adevărate decît adevărul însuși»; iată cum ni se dezvăluie vasta înțelegere umană și psihologică a autorului. O abordare luminoasă – și încîntătoare – a unor teme serioase. - Kirkus Reviews Premiul Nobel pentru Literatură 1961 Traducere din limba sîrbă și note de Gellu Naum și Voislavă Stoianovici   Fragment din romanul "Povestea cu elefantul vizirului" de Ivo Andric: "Metoda copilului, ingenioasă și crudă, dar naivă, se dovedi prea slabă și  nesigură pentru o gură de elefant. De cele mai multe ori, filul strivea și nucă, albina, înghițindu-le de-a valma, fără să clipească. Dar joacă aceasta nu era decît începutul. În ura lor comună, oamenii devin perseverenți, răutăcioși, inventivi. În poznele copiilor se amestecară cei mari, însă cu prudență și pe neobservate. Ei începură să arunce mere pe străzi, în fața filului, și nu de orice fel, ci numai mere frumoase, mari, ionatane domnești, ca nu cumva alaiul să intre la bănuială. În unele dintre merele acestea, trăvnicenii scobeau însă un dop, scoteau miezul, turnau înăuntru nițică sticlă pisată și praf de șoricioaică, apoi înfigeau dopul de unde fusese scos, așa fel încît mărul să pară întreg. Sticla era pisată fin, iar șoricioaica, în cantități mici. Din dosul tejghelelor sau de după ferestrele închise, tîrgoveții îl observau pe fil, așteptînd acțiunea otrăvii despre care se spusese că lucrează încet, dar atît de sigur, încît îi poate veni de hac și unui elefant. Cu prilejul acesta, travnicenii putură să-și dea seama cît e de greu să otrăvești un elefant, care e în stare să suporte orice otravă. Și continuară cu stăruință, dar zadarnic, să-l otrăvească pe fil, pe cînd el nu înceta să-și poarte pașii prin tîrgul Travnikului. Și totuși, odată cu venirea iernii, filul începu să slăbească și să dea semne de îmbolnăvire la stomac și la intestine. Întâi, li se interzise oamenilor să-i mai dea ceva de mîncare; apoi încetară cu totul plimbările filului prin tîrg; paznicii îl mai scoteau doar cînd și cînd pe colina de lîngă Conac, unde filul se mai înviora un pic. În scurtele lui plimbări pe colina, bietul elefant calcă atent și solemn pe zăpada subțire, o pipăia cu trompă, o ducea la gură, apoi o împroșcă furios în sus. Dar și plimbările acestea deveniră din ce în ce mai scurte, căci filul se întorcea singur în grajd și zăcea acolo pe paie, gemînd încet și bînd cantități tot mai mari de apă. Iar pe cînd filul bolea așa, travnicenii se străduiau în fel și chip să afle ce i se întîmplă și cum o mai duce. Multe nu se puteau afla de la Conac, dar cu bani grei izbutiră să-l cumpere pe unul dintre oamenii de-acolo și să afle mai întîi că „filul zace și din el curge întruna, și prin față și prin spate!"; al doilea, că slugile de la Conac au și început să discute „cam cît face o piele de elefant" - unii susțineau că o mie de groși, alții îi contraziceau, iar alții admiteau pretăluirea aceasta, dar adăugau că tăbăcirea pleii durează un an. Tîrgul, care are un simț înnăscut și fără greș al lucrurilor importante, se mulțumi cu atît. Travnicenii plătiră deci noutatea aceasta cît valora și continuară să aștepte fără un cuvînt, schimbînd doar între ei priviri scurte, tăcute, dar pline de tîlc.”