Povestea mea

În memoriile ei, o operă de o reflexivitate profundă, scrisă într-un stil fermecător, Michelle Obama îi invită pe cititori în lumea sa, făcând o cronică a experiențelor ce au format-o, pormînd de la copilăria petrecută în partea de sud a orașului Chicago, trecând prin anii în care a fost director executiv și a trebuit să îmbine responsabilitățile de mamă cu cele profesionale, și ajungând la anii petrcuți la cea mai vestită adresă din lume. Descrie cu sinceritate desăvârșită și cu o inteligență vie reușitele și dezamăgirile, atât din plan public, cât și din cel personal, relatându-și povestea așa cum a trăit-o, folosindu-se de propriile ei cuvinte și așa cum dorește ea. Plină de căldură, de înțelepciune și de revelații, Povestea mea este o însumare neobișnuit de intimă ce vine din partea unei femei inimoase și plină de caracter, care a sfidat necontenit așteptările, și a cărei poveste ne inspiră. Citând propria declarație a lui Michele Obama: ”Procesul de scriere al acestei cărți a fost pentru mine unul revelator și plin de însemnătate. În răstimpul până la publicarea cărții Becoming în toamna aceasta, sper că și voi vă veți gândi la propriile povești, și am încredere că asta vă va ajuta să deveniți orice doriți. Poveștile voastre sunt cele pe care le aveți acum și pe care le veți avea mereu și sunt poveștile pe care trebuie să vi le asumați." Fragment din volumul "Povestea mea" de Michelle Obama: "Aveam prieteni de la Sidley, prieteni din liceu, prieteni pe care mi-i făcusem prin relații profesionale și prieteni pe care-i cunoscusem prin intermediul lui Craig, care era proaspăt căsătorit și lucra ca bancher de investiții în oraș. Eram un grup vesel, ne întâlneam când se putea într-un bar din centru sau altul, iar în weekenduri recuperăm cu mese lungi și îmbelșugate. leșisem cu câțiva băieți în facultate, dar nu întâlnisem pe cineva special după întoarcerea la Chicago și, oricum, nu mă interesa prea mult. Anunțasem pe toată lumea, inclusiv pe potențialii pretendenți, că prioritatea mea era carieră. Aveam, totuși, o mulțime de prietene care căutau pe cineva cu care să se întâlnească. Într-o seară de vară, l-am luat cu mine pe Barack la happy hour într-un bar din centru, care servea neoficial ca loc de făcut cunoștință pentru specialiștii de culoare și unde mă întâlneam deseori cu prietenii. Am observat că își schimbase costumul de birou și purta un veston alb de în care arată de parcă ar fi fost din garderoba serialului Miami Vice. Ce să-i faci, asta e. Nu se poate nega faptul că, inclusiv prin stilul lui deconcertant, Barack era o țintă ce merită urmărită. Arătă bine, avea atitudine și era un bărbat de succes. Era atletic, interesant și amabil. Ce și-ar fi putut dori cineva mai mult? Am intrat în bar convinsă că le fac tuturor o favoare - și lui, și doamnelor prezente. Aproape imediat a fost încolțit de o cunoștință de-a mea, o femeie frumoasă și influența care lucra în finanțe. Am văzut-o cum s-a înviorat instantaneu stând de vorbă cu Barack. Mulțumită de cum mergeau lucrurile, mi-am luat o băutură și m-am îndreptat spre alții pe care îi cunoșteam. Douăzeci de minute mai târziu, am dat cu ochii de Barack, prins în ceea ce arată ca o conversație nesfârșită cu femeia aceea, ce părea să vorbească mai mult decât el. El mi-a aruncat o privire care sugera că ar fi vrut să scape. Dar era om în toată firea. L-am lăsat să se salveze singur. "Știi ce m-a întrebat?", mi-a spus în ziua următoare, când a apărut în biroul meu, părând că încă nu-i venea să creadă. "M-a întrebat dacă îmi place să merg la călărie. Adică pe cal." Mi-a spus că discutaseră și despre filmele ei preferate și că nici partea aceasta nu mersese bine. Barack era cerebral, poate prea cerebral pentru cei mai mulți oameni. (Aceasta avea să fie, de fapt, evaluarea pe care i-o va face prietena mea, cu următorul prilej în care am stat de vorbă.) Nu era genul amator de baruri și poate ar fi trebuit să îmi dau seama de asta mai devreme. Lumea mea era plină de oameni încrezători și care munceau din greu, obsedați de propria ascensiune socială. Aveau mașini noi, își cumpărau primele apartamente și le plăcea să vorbească despre asta la un pahar de martini, după serviciu. Barack era mai mulțumit să petreacă o seară singur, citind despre politicile de gospodărie urbană. În cariera lui de până atunci petrecuse săptămâni și luni în șir ascultându-i pe oamenii săraci care îi descriau problemele lor. Insistența lui pentru speranță și potențial de mobilitate venea, după cum am ajuns să înțeleg, dintr-un loc cu totul diferit și deloc ușor accesibil. A fost o vreme, mi-a spus el, în care fusese mai nechibzuit, mai sălbatic. Își petrecuse primii 20 de ani din viață sub porecla Barry. Fumase marijuana la poalele colinelor vulcanice din Oahu. La Occidental se lăsase purtat de reminiscențele energiei din anii 1970, îmbrățișându-i pe Hendrix și pe Rolling Stones. Undeva de-a lungul drumului, însă, avusese revelația numelui său complet - Barack Hussein Obama - și a complicatei lui identități. Era alb și negru, african și american. Era modest și trăia modest, dar era, totuși, conștient de bogăția minții lui și de universul de privilegii care avea să i se deschidă. Pot spune că lua totul în serios. Putea fi relaxat și glumeț, dar nu se îndepărta niciodată de un profund simț al datoriei. Se află într-un fel de explorare, cu toate că nu știa încă unde avea să îl ducă aceasta. Tot ce știam era că astfel de lucruri nu se puteau discuta la un pahar. Când a venit momentul următoarei întâlniri la bar, pe el l-am lăsat la birou."