Povestea unui legionar

    "Nu poți, având romanul în mână, să nu afirmi precum personajul cărții: Mătușa, prea repede treci peste tot. Eu vreau detalii, vreau povestea... Istoria este o poveste, dar atunci când trăiești în mijlocul faptelor, fiecare individ are povestea lui și sunt atâtea istorii câte individualități.     Cartea Elenei Netcu, "Povestea unui legionar" descrie destinul legionarului Miron Adăscăliței, relatat de către fiica sa, Mîna, născută în închisoare în perioada activării mișcării legionare în România. Din povestea mătușii sale, Igor Stepaniuk este fascinat de destinul celui care a fost în realitate Corneliu Zelea Codreanu. Viziunea este una subiectivă, Mîna amintindu-și perfect fraze, cuvinte, dialoguri, întâmplări pe care tatăl ei le-a trăit din momentul când mișcarea legionară a prins viață, până la moartea comandantului mișcării, Corneliu Zelea Codreanu. Ca erou ce a trăit în mijlocul evenimentelor, Miron Adăscăliței trăiește drama prăbușirii idealului legionar care pledase pentru ridicarea poporului prin credință. Astfel, persoanejele devin, pe rând, tipuri umane ale căror destine au fost modelate sub influența regimului politic.     Dincolo de adevărul istoric, cartea vorbește despre credința într-un ideal, despre lupta fiecărui individ pentru a evolua în spiritul propriului crez și despre dărâmarea iluziilor sub apăsarea tragică a politicului. Pentru că romanul are la bază studiul temeinic a diverse documente istorice, impresionant este spiritul dramatic al autoarei prin al cărei condei prind viața figuri memorabile precum Nicolae Iorga, Armand Călinescu, A.C. Cuza, regle Carol, Iuliu Maniu și alții.." (Mihaela Cernățeanu)      Fragment din volum:       “Ne așezam în formație și ne îndreptăm către porțile mari metalice ale noii închisori. Suntem numărați, apoi strigați după tabele și pășim câte unul dincolo de grilaj. Observăm pe frontispiciul porților scris mare: „Fortul nr. 13 Jilava".     Așadar, am ajuns la Jilava. înseamnă că e ceva grav dacă ne-au adus aici. Lucrurile se complicau. Cine știe dacă nu l-au arestat pe Căpitan! Poate ne adună la un loc să ne lichideze pe toți odată. Simțeam că-mi trec șerpi pe șira spinării, gândindu-mă la ce-i mai rău. Imaginația mea o luă razna. Orice gând se amplifică și nu vedeam în fața mea decât o groapă comună unde vom fi aruncați ca să ni se piardă urma. M-a trezit din gândurile mele negre o santinelă care strigă: „Dă-te jos de la geam! Mișcă!"     Am intrat înăuntru. M-a izbit un miros greu de igrasie și umezeală, un miros rânced de sudoare și haine murdare. Se aude un zumzet surd. Coridorul lung era luminat palid de un bec prea mic pentru a face față lungimii care parcă nu se mai termină. Siluetele noastre se profilau sinistru pe pereții scorojiți. Aveam impresia că ni se multiplică trupurile, iar noi ne înghesuiam unii în allii ca să încăpem. Din fiecare celulă se auzeau voci nedumerite, întrebări de toate felurile, toate rostite în același timp: “Cine sunteți, fraților? De unde veniți?” Apoi o voce exlamă cu bucurie: “Au venit ieșenii! Frații noștri de suferință!”     Ca la un semn nevăzut izbucniră toți în același cântec:      “Sculați romani la luptă, bate ora     Din urmă pentru neamul românesc.”     După ei, izbucnim și noi, cu pas cadențat, bătând ritmul cu piciorul. Ieșeau toți din celulă, iar noi nu ne opream din cântat. Santinele strigau zadarnic. Atunci am auzit un foc de armă descărcat într-un loc probabil ferit. Am amuțit. Nu mai în mișcă nimeni.      - Gura! Nu mișcă nimeni! Intrați în cameră după cum vă auziți strigați.”